I miss you, old rusty friend !

13 11 2010

Înainte să vin în București obișnuiam să ies foarte des cu bicicleta, aveam chiar și o gașcă de zăpăciți care ne strângeam și obișnuiam să facem un traseu de câțiva kilometri…numa buni pentru a putea cădea apoi ca secerați în paturi și a dormi neîntorși până a doua zi spre amiază.
Acum 4 ani am făcut cea mai faină „expediție”…teoretic am pornit să ajungem până într-o localitate din apropiere, doar 7 km şi tot atâţia întors…practic am ajuns să facem un mic ocol de 40 de km. 40 de km de dealuri, de văi, de păduri, de fel de fel de sătucuri, dintre care unu’ fooooarte interesant, plin de „indieni”, care ne ochiseră de ceva vreme. Noi înainte să ajungem în sătucu’ cu pricina, luasem hotărârea de a urca pe-un deal, pentru a ajunge în altă localitate. No…aia o fost cea mai inteligentă hotărâre pe care am putut-o lua, pen’că uitându-ne în urma noastră, am văzut tocmai la intrarea în sătuc un mare trib de indieni. Cre’ca luau de pe noi până şi hainele, ălea aşa transpirate cum erau 🙂
Între timp gaşca noastră de pedalişti s-a cam împrăştiat, oamenii s-au mutat, unii prin alte ţări, alţii prin alte localităţi…şi ui aşa rămân doar amintirile ăstea faine.

Zilele ăstea mi-o fost tare dor de „beciucleta” mea de pe vremea aia…aveam o bici de kamikaze aşa…aveam frâne spre deloc pe ea…cadru’ era puţin îndoit de la o „împrăştiere” foarte artistică…roţile deja nu mai aveau 8, ci 16….motiv pentru care, la coborâre eram foarte politicos rugată să merg prima…oare di ce ? :)) da’ aşa prăpădită cum era, io pe bicla aia am mers mulţi km de-a lungul multor ani. Chiar şi când a apărut altă bici mai stabilă la orizont, io tot cu asta veche a mea ieşeam…care, am uitat să zic, avea şi ceva semne de rugină pe ea….ce să mai ? le avea pe toate 🙂
Când am fost în concediu acasă am ieşit evri dei la pedalat, de data asta cu bicla cea noo…şi mi-e dor să ies la o plimbare, mai ales pe vremea asta…şi mi-e dor şi de traseele noastre obişnuite…şi mi-e dor şi de plimbările pe care le făceam singură când aveam nevoie să fiu doar eu cu gândurile mele. Acum în Sibiu e o pistă de bici destul de faină. Ţi-i mai mare dragu’ să pedalezi pe ea. Şiiii partea cea mai faină-i că la un moment dat treci strada şi maşinile-s obligate să-ţi dea ţie prioritate 😀 Aşa mare satisfacţie mi-o dat chestia asta…ca numa bicicleştii pot ştii câţi Dumnezei îşi iau de la şoferi, uneori te înjură doar pentru simplul fapt că mergi pe şosea, chiar dacă tu mergi perfect regulamentar. Oricum, injurătură tot mi-am luat de la un nene cu un camion, pen’că, după cum se poate vedea şi din poze pista e mai înaltă decât şoseaua, tocmai pentru a favoriza cedarea trecerii…ei, nenea cu camionu’ nu şi-o adaptat viteza la respectiva denivelare, iar cum io veneam pe pistă, nush ce zmeu o făcut şi i-o murit motoru’…şi ia ghici cine era persoana perfectă pentru a fi considerată vinovată ? 😀

Anunțuri




Înapoi în timp

21 02 2010

Pe vremea studenţiei am descoperit Festivalul Internaţional de Film Documentar Astra Film. Şi ce zile faineee ! Ne strângeam mai mulţi, ne luam abonamente pentru toată durata festivalului şi erau zile în care stăteam de dimineaţa până seara acolo. Eram dotaţi şi cu de-ale gurii, aşa că nimic nu ne împiedica să ne bucurăm de experienţă. Bineînţeles că unii dintre noi mai şi adormeau şi alţii făceau glume pe seama lor. Era o atmosferă aşa faină ! Urcau regizorii pe scenă şi purtam discuţii cu ei, iar dacă pauzele între filme erau mai lungi, de obicei la parterul sălii se organizau diferite evenimente. Ţin minte că în 2007 că au adus pe Junii Sibiului şi pe lângă asta ne-au dat să degustăm vin şi brânză tradiţională. Şi tulaaai ce vin bun o mai fost şi ăla !!!!
Accidental am auzit la radio o reclamă la zilele Astra Film în Bucureşti şi că la Muzeul Ţăranului şi la Centrul Naţional de Artă vor rula cele mai apreciate documentare şi cele care au luat premii la ultima ediţie. Cum am auzit am pus mâna pe telefon şi am convocat „ieşeala” ca să zic ca-ntr-o reclamă. Noi am ales să mergem la Centrul de Artă, că era mai aproape. N-am mai fost niciodată acolo, da’ am rămas impresionată de sală. Foarte faină ! La început nu eram decât 5 persoane acolo şi mi-a părut rău că doar atât e apreciat festivalul în Bucureşti, dar pe măsură ce avansa documentarul, apăreau tot mai multe persoane, iar la începutul celui de-al treilea documentar, sala era plină, erau oameni şi la nivelele superioare ale sălii. Which was nice to see ! Am întâlnit şi persoane de acasă acolo, which was also nice 😀
Iar dacă sâmbătă o fost aşa fain afară (erau oamenii în tricou, da’ io tot nu mi-am dat jos geaca 🙂 ), am profitat şi m-am plimbat puţin prin Cişmigiu. Ce să mai ? Zilele ăstea m-am simţit ca-n primii ani ai facultăţii.
Am făcut şi ceva poze, dar pe zi ce trece simt nevoia tot mai mult de un curs de fotografie. Poate de-aia nici nu mai postez atât de des. După ce termin master-ul şi voi avea mai mult timp liber, m-oi ocupa şi de curs. All in good time 🙂





Materialista din mine

4 10 2008

Cu toată mutarea asta, am descoperit că ţin foarte mult la lucruri. Ştiu că nu e chiar indicat lucrul ăsta, că ar trebui să punem mai mult accent pe lucrurile spirituale decât cele materiale, dar la mine nu pare a funcţiona mereu acest principiu. Desigur că apreciez lucrurile pe care nu le poţi atinge, ca un zâmbet, o zi petrecută în compania persoanei potrivite, o privire care-ţi dă forţă, dar uneori mai uit lucrurile ăstea şi atunci îmi îndrept toată atenţia spre cealaltă categorie. Dar la mine tot procesul ăsta e legat mai mult de amintiri, de exemplu, chiar dacă de ceva vreme ne-am schimbat uşa de la intrare şi implicit şi yala, eu încă ţin în continuare în legătura mea de chei, cheia cea veche. Pentru că-mi aduce în minte multe lucruri, cum ar fi ziua în care am primit-o prima oară de la mama, cum era agăţată de o panglică roşie pentru a putea s-o pun după gât, sau când am uitat-o în yală şi m-am panicat toată că mi-a fost furată, când de fapt vecinul de lângă o văzuse acolo şi o ţinuse la el până am ajuns acasă de la şcoala. Chestii de genul ăsta !

Mie mi-e foarte greu să mă decid ce să iau la mine când plec undeva pentru mai multe zile. Stau şi mă gândesc, la fel cum fac şi alte mii se femei „dacă-mi trebuie asta? sau asta?„. Dar asta face parte din normal…şi nu, nu sunt tipul acela de femeie căreia îi ia o oră doar să se pregătească, să zicem că sunt prevăzătoare (?). Calitate / defect pe care l-am blestemat de multe ori când am mers în drumeţii, că aveam cel mai mare bagaj dintre toţi.

Pur şi simplu ţin la lucrurile dragi, eu foarte greu arunc lucruri, le păstrez în cutii, sau în dulap pentru că mai am momente în care vreau să mă cufund cu totul în trecut, iar prin intermediul acelor lucruri reuşesc cel mai bine.

Desigur că unele lucruri pe care le păstrez sunt total inutile, dar după o perioadă dau peste ele şi le arunc. Aşa s-a întâmplat şi cu părul meu. Da, am spus păr. La mine în familie, mama vroia mereu să mă tundă scurt pentru că era mai practic, iar tata vroia să am părul lung, iar până în clasa a 9a am avut mereu părul lung, la vremea aceea era până în partea de jos a spatelui (frumos spus, nu 🙂 ). Ei, în a 9a am zis că nu se mai poate şi am fugit direct la coafor şi m-am tuns scurt, iar pentru a păstra o amintire a micii mele răzvrătiri, am păstrat părul acela tăiat. Bineînţeles că după 2 luni era la gunoi, dar pe moment mi se păruse o chestie foarte importantă care se cerea păstrată.

Alte lucruri păstrate sunt scrisorile, într-o perioadă scriam şi primeam foarte multe scrisori, le mai am şi acum, puse după dată, aranjate frumos. Uneori le mai deschid şi le mai citesc şi primul gând care-mi vine în minte este „vai ce copii handicapaţi am fost !” Mereu termin de citit cu un zâmbet maaaaare pe faţă.

Nu fac parte din acea categorie de persoane care pot spune cu mâna pe inimă că dacă s-ar ivi ceva mâine ar fi în stare să lase tot în urmă şi să nu se mai uite în spate. Dar nu sunt nici ca aceia care petrec excesiv de mult timp ancoraţi în trecut. Pur şi simplu, ca mulţi alţii, apreciez ce a fost, bun sau rău şi iau totul ca atare.





Acasă :)

9 09 2008

Am fost din nou plecată câteva zile, din nou Azuga 😉 De data asta am avut o mică reuniune de clan acolo. A fost frumos, family time. Trecuse ceva timp de când nu ne-am mai văzut cu toţii şi a fost plăcut. Am înjurat traficul de pe valea Prahovei, cel puţin de la Predeal s-a circulat bară la bară. Ce frumos era când eram mică ! Nu era aşa trafic pe valea Prahovei, iar cel puţin Azuga se termina ceva mai sus de blocul bunicilor mei. Pe atunci, Azuga era un orăşel frumos şi liniştit de la munte, era locul nostru de joacă, puteam alerga ca descreieraţii pe dealuri şi prin parc. Obişnuiam să ne imaginăm că suntem super-eroi şi că misiunea noastră era să salvăm planeta. Încercam să imităm pe Captain Planet, poate vă mai aduceţi aminte de el. Se forma în momentul în care nişte copii uneau inelele pe care le aveau şi spuneau numele unui element al naturii. Aşa aveam şi noi nişte ineluşe şi aveam ceva formule de „transformare” 😀 Beautiful times.

Acum nu mai sunt dealurile acelea, acum există doar nişte grădini cu vile. N-are cum să nu-ţi apară un suspin când vezi ce mult s-a schimbat orăşelul acela unde cel mai puternic zgomot nu era scos de atv-uri sau alte maşinării, ci de sunetul şamotei la ora 15, care anunţa muncitorii că s-a mai terminat încă o zi de muncă şi că e vremea să meargă acasă, iar pe mine mă anunţa că e vremea să merg la masă.

Am intrat iarăşi puţin în butoiul cu amintiri, poate e din cauza furtunii care s-a pornit afară, dar nici Miles Davis nu pot să spun că nu are nicio influenţa la starea mea acutală.

Pentru a reveni la oile noastre, o să spun că au fost nişte zile foarte faine, am uitat complet de „micile evenimente” care urmează să apară pe strada mea. Am reuşit să mă bucur de cei care erau lângă mine. Am jucat ca de obicei table, care e oarecum jocul familiei noastre, tataie fiind maestrul absolut 😀 Dacă reuşesc să-l bat, e sărbătoare naţională 😉 Am ieşit puţin şi la iarbă verde, unde am fost ameninţaţi de nişte stropi, dar dup-aia şi-a făcut din nou apariţia soarele şi a fost şi mai plăcut. Ce a fost şi mai frumos a fost peisajul care se întindea la picioarele noastre. Am văzut şi nişte broscuţe în devenire 😀 am trecut pe lângă o baltă şi era plină de mormoloci.

Ce mi-a plăcut la drumul de întoarcere au fost culorile. Dacă la Azuga era totul încă verde, pe la Braşov deja apăruseră şi nuanţe de maro. Nu m-am putut abţine să nu fac o poză. Nu e prea reuşită pentru a făcută direct din maşină.

Iar acum, ca de obicei, ceva poze făcute atunci.





Prince Valiant !

5 08 2008

Discutam ieri cu un prieten şi tot aberând noi aşa, am ajuns să discutăm despre desenele la care ne uitam în copilărie. Ulterior am dat peste video ăsta la prietenu’ youtube. Oh…did it bring back memories ! 🙂 Ţin minte că mă trezeam devreme să văd desenele pe care le dădeau pe Italia Uno. Şi în fiecare dimineaţă la ora 9 era Principe Valiant :X Nu mai e nevoie să vă spun că aveam un mic crush legat de el, aşa vedeam pe atunci bărbatul ideal 🙂 Pe când eram mititică, toată vacanţa de vară o petreceam, aşa cum se obişnuia, la bunici. Toţi copiii plecau 3 luni de la părinţi şi mergeau la bunici, se golea cartieru’, puteau şi ăia mai bătrâni să spună că în sfârşit au linişte 🙂 ) Noi aveam serioase probleme cu un vecin de-al nostru, Nenea Iliuţă care nu suporta el copiii, mereu urla la noi să plecăm din faţa blocului că facem prea multă gălăgie. Şi ce face orice copil care se respectă ? Păăăăi, ignoră avertismentele şi îşi vede de joacă. Numai că în cazul lui asta nu era o opţiune şi ieşea la noi cu japa (sau nuia) şi fugea după noi să ne altoiască. Iniţial a fost japa simplă ruptă din salcie….apoi a urmat The Japă, care era din sârmă ghimpată. O dată a dat cu chestia aia şi i-a găurit mâna unuia dintre copii. Om nebun, ce să mai ! Ai noştri aveau constant certuri cu el. Eu n-am păţit-o aşa de rău cu The Japă, dar era să iau un pumn în faţă de la el, din cauză că am îndrăznit să-i zic să nu mai arunce cu apă în noi, căci da….arunca şi cu apă. Eh…fiecare scară cu pensionarii ei !

Acu să mă întorc de unde am plecat 🙂 Spuneam că pe vremea aia plecam şi eu la bunicuţii mei de la Azuga pe perioada verii. Şi acolo era lumea mea. Dimineaţa, bineînţeles aveam program de desene animate. Învăţasem toate melodiile de la desene, cu toate că erau în italiană. Dar aşa am început să învăţ limba asta, prin intermediul desenelor de la Italia Uno. Prietena mea cea mai bună din copilărie era de la Azuga. Ina o cheamă, mai suntem şi acum prietene, dar e mai greu cu distanţa, că ea s-a dus la facultate în Bucureşti. Poate acu când oi merge la master acolo să revină o parte din ce a fost. Aşa….să revenim….observ că am dificultăţi să mă menţin pe linia subiectului 🙂 Ei, după desene, ieşeam cu Ina în parc şi ne dădeam pe leagăne. Şi ce făceam în timp ce ne dădeam pe leagăne ? Păi bineînţeles, cântam melodiile de la desene, asta de la Valiant fiind preferata mea 🙂 Ştiţi că vă ziceam că am fost la avansarea în grad a unui prieten din copilărie ? Ei, el e tot din Azuga. Zilele trecute am ieşit cu el în oraş şi mi-a spus că primul lucru care-i vine în minte când se gândeşte la mine e tocmai cântatul ăsta ce-l „practicam” cu Ina în parc. N-am ştiut dacă să râd sau să mă ruşinez când a zis asta 🙂 E, tocmai asta e ce-mi place cel mai mult la copii şi anume faptul că fac ce vor fără să le pese cine se uită sau ce spune 🙂

Mai jos arătându-ne fildeşii, eu şi Ina prin 2002….şi desigur, genericul în italiană de la Principe Valiant.