I miss you, old rusty friend !

13 11 2010

Înainte să vin în București obișnuiam să ies foarte des cu bicicleta, aveam chiar și o gașcă de zăpăciți care ne strângeam și obișnuiam să facem un traseu de câțiva kilometri…numa buni pentru a putea cădea apoi ca secerați în paturi și a dormi neîntorși până a doua zi spre amiază.
Acum 4 ani am făcut cea mai faină „expediție”…teoretic am pornit să ajungem până într-o localitate din apropiere, doar 7 km şi tot atâţia întors…practic am ajuns să facem un mic ocol de 40 de km. 40 de km de dealuri, de văi, de păduri, de fel de fel de sătucuri, dintre care unu’ fooooarte interesant, plin de „indieni”, care ne ochiseră de ceva vreme. Noi înainte să ajungem în sătucu’ cu pricina, luasem hotărârea de a urca pe-un deal, pentru a ajunge în altă localitate. No…aia o fost cea mai inteligentă hotărâre pe care am putut-o lua, pen’că uitându-ne în urma noastră, am văzut tocmai la intrarea în sătuc un mare trib de indieni. Cre’ca luau de pe noi până şi hainele, ălea aşa transpirate cum erau 🙂
Între timp gaşca noastră de pedalişti s-a cam împrăştiat, oamenii s-au mutat, unii prin alte ţări, alţii prin alte localităţi…şi ui aşa rămân doar amintirile ăstea faine.

Zilele ăstea mi-o fost tare dor de „beciucleta” mea de pe vremea aia…aveam o bici de kamikaze aşa…aveam frâne spre deloc pe ea…cadru’ era puţin îndoit de la o „împrăştiere” foarte artistică…roţile deja nu mai aveau 8, ci 16….motiv pentru care, la coborâre eram foarte politicos rugată să merg prima…oare di ce ? :)) da’ aşa prăpădită cum era, io pe bicla aia am mers mulţi km de-a lungul multor ani. Chiar şi când a apărut altă bici mai stabilă la orizont, io tot cu asta veche a mea ieşeam…care, am uitat să zic, avea şi ceva semne de rugină pe ea….ce să mai ? le avea pe toate 🙂
Când am fost în concediu acasă am ieşit evri dei la pedalat, de data asta cu bicla cea noo…şi mi-e dor să ies la o plimbare, mai ales pe vremea asta…şi mi-e dor şi de traseele noastre obişnuite…şi mi-e dor şi de plimbările pe care le făceam singură când aveam nevoie să fiu doar eu cu gândurile mele. Acum în Sibiu e o pistă de bici destul de faină. Ţi-i mai mare dragu’ să pedalezi pe ea. Şiiii partea cea mai faină-i că la un moment dat treci strada şi maşinile-s obligate să-ţi dea ţie prioritate 😀 Aşa mare satisfacţie mi-o dat chestia asta…ca numa bicicleştii pot ştii câţi Dumnezei îşi iau de la şoferi, uneori te înjură doar pentru simplul fapt că mergi pe şosea, chiar dacă tu mergi perfect regulamentar. Oricum, injurătură tot mi-am luat de la un nene cu un camion, pen’că, după cum se poate vedea şi din poze pista e mai înaltă decât şoseaua, tocmai pentru a favoriza cedarea trecerii…ei, nenea cu camionu’ nu şi-o adaptat viteza la respectiva denivelare, iar cum io veneam pe pistă, nush ce zmeu o făcut şi i-o murit motoru’…şi ia ghici cine era persoana perfectă pentru a fi considerată vinovată ? 😀





Transfăgărăşan :)

13 09 2010

Se pare că zilele ăstea-s zile de luat pietre-n gură 🙂 Am fost pentru prima oară pe Transfăgărăşan de la un capăt la celălalt 😀 Până acum am mai mers doar până la Bâlea Lac, fie în drumeţii scurte, fie pentru a urca mai departe de vreun traseu, dar mai departe, prin tunel în judeţul Argeş nu am trecut. Ei, am trecut acum 🙂 Vremea a fost puţin capricioasă, dar din când în când devenea generoasă cu noi. Drumul până la Bâlea a fost relativ bun, lucru pe care nu-l pot spune despre drumul până la Vidraru, unde pe anumite porţiuni nu aveai pe unde să ocoleşti gropile. Iar în plus a devenit şi monoton după o bucată bună, pentru că era identic, aveai impresia că mergi de stai pe loc. Dar după ce-am trecut de Vidraru a fost fain din nou. Noi ne tot minunam de condiţiile care erau prin satele din zonă…viloace peste viloace…la un moment dat am văzut şi un semn de cinema şi altul de supermarket. Parcă nu mergea cu titulatura de sat 🙂
Din păcate atât la Bâlea, cât şi la Vidraru au fost nelipsite manelele 😦
Per ansamblu a fost o zi faină petrecută cu familia 🙂 M-am urcat pe toţi bolovanii şi m-am zbenguit într-una pe acolo şi în consecinţă seara am picat ca MIG-u’ 🙂 Ehhhh, când sunt la Bucureşti, de munte mi-i cel mai dor.





Prima întâlnire cu Dunărea

9 09 2010

M-au ciuruit ţânţarii în ultimu’ hal, deeeşi mi-am dat cu tone de Autan. Cred că cel mult au strâmbat din nas când ne-au muşcat şi şi-au văzut mai departe de ce ştiau ei mai bine să facă.
Peşte s-a prins…chiar am prins tot ce era mai bun, de la somn până la ştiucă, numa’ că nu aveau dimensiunea corectă 🙂 aşa că în prima seară s-a mâncat peşte prăjit şi în a doua zi s-a mâncat ce s-a putut prinde la magazinul din sat 🙂
Am văzut cel mai bestial apus de soare din viaţa mea…deşi şi răsăritul a fost fain.
M-am şi bălăcit în Dunăre.
Nisipu’ de pe margine a fost irezistibil şi toată lumea mergea desculţă pe acolo. Şi totu’ a fost cum nu se poate mai bine, până a început să bată un vânt nenorocit şi apoi toată lumea a-nceput să înjure nisipu’ nenorocit 😀
Pe scurt, a fost tare faaaain !!!!





Înapoi în timp

21 02 2010

Pe vremea studenţiei am descoperit Festivalul Internaţional de Film Documentar Astra Film. Şi ce zile faineee ! Ne strângeam mai mulţi, ne luam abonamente pentru toată durata festivalului şi erau zile în care stăteam de dimineaţa până seara acolo. Eram dotaţi şi cu de-ale gurii, aşa că nimic nu ne împiedica să ne bucurăm de experienţă. Bineînţeles că unii dintre noi mai şi adormeau şi alţii făceau glume pe seama lor. Era o atmosferă aşa faină ! Urcau regizorii pe scenă şi purtam discuţii cu ei, iar dacă pauzele între filme erau mai lungi, de obicei la parterul sălii se organizau diferite evenimente. Ţin minte că în 2007 că au adus pe Junii Sibiului şi pe lângă asta ne-au dat să degustăm vin şi brânză tradiţională. Şi tulaaai ce vin bun o mai fost şi ăla !!!!
Accidental am auzit la radio o reclamă la zilele Astra Film în Bucureşti şi că la Muzeul Ţăranului şi la Centrul Naţional de Artă vor rula cele mai apreciate documentare şi cele care au luat premii la ultima ediţie. Cum am auzit am pus mâna pe telefon şi am convocat „ieşeala” ca să zic ca-ntr-o reclamă. Noi am ales să mergem la Centrul de Artă, că era mai aproape. N-am mai fost niciodată acolo, da’ am rămas impresionată de sală. Foarte faină ! La început nu eram decât 5 persoane acolo şi mi-a părut rău că doar atât e apreciat festivalul în Bucureşti, dar pe măsură ce avansa documentarul, apăreau tot mai multe persoane, iar la începutul celui de-al treilea documentar, sala era plină, erau oameni şi la nivelele superioare ale sălii. Which was nice to see ! Am întâlnit şi persoane de acasă acolo, which was also nice 😀
Iar dacă sâmbătă o fost aşa fain afară (erau oamenii în tricou, da’ io tot nu mi-am dat jos geaca 🙂 ), am profitat şi m-am plimbat puţin prin Cişmigiu. Ce să mai ? Zilele ăstea m-am simţit ca-n primii ani ai facultăţii.
Am făcut şi ceva poze, dar pe zi ce trece simt nevoia tot mai mult de un curs de fotografie. Poate de-aia nici nu mai postez atât de des. După ce termin master-ul şi voi avea mai mult timp liber, m-oi ocupa şi de curs. All in good time 🙂





Oamenii de lângă noi (II)

14 02 2010

De data asta o să zic de uaminii din ză tramvai 🙂 că şi-aşa-i văd în fiecare dimineaţă. Într-una din dimineţi mă gândeam io că oare dacă ar fi să le spun în vreun fel, cam cum le-aş spune…mno, ce mi-o bubuit mintea, pun mai jos.
Cred că primul personaj care-ţi sare-n ochi-i Vânătoru’ de Locuri. Ăsta e un uom care sare lejer o suta cinj’ de kg, iar când trece grăbit pe lângă tine în tramvai te destabilizează total. El o învăţat toate persoanele care merg cu tramvaiu’ şi cum se urcă în el, scanează teritoru’ şi merge şi se postează lângă persoana care stă jos şi care coboară cel mai repede, ca să şadă fundu’ lui bine restul drumului. Asta face şi la dus şi la întors. Pentru mine-ar fi obositor să încep să memorez toate persoanele din tramvai, să văd care unde coboară…io am reţinut doar pe ăia care mi-o sărit în ochi.
Apoi îl avem Visătorul. E un tânăr care stă întotdeauna în acelaşi loc, în picoare, la geam, sprijinindu-se de bară. Foarte rar ascultă muzică, dar în schimb mereu priveşte pe geam. Nu se uită niciodată în jurul lui. Până mai de curând avea o freză gen anii ’80, gelată şi dată peste cap, dar acum a revenit în prezent 😀
Roz is the new Everything. Ăstea „ie” doo fiinţe, care îmbracă atât de mult roz încât curând mă tem că o să trebuiască să-mi iau ochelari de-ăia de protecţie folosiţi de sudori, până şi pe buze se dau cu un ruj care are o culoare foarte dubioasă, de nu le mai poţi diferenţia bine buzele de restul feţei, pentru că şi în obraji pun smac de-ăla roooozzzz. Ele „este” eleve la un liceu, dar ele merge la şcoală doar cu o gentuţă mititică. Iniţial am zis că au totuşi un caieţel acolo, dar într-o zi una din ele nu-şi găsea nush ce şi şi-o golit poşetuţa şi tulai mumăăă câte farduri avea acolo. Io în a 10a de-abia descoperisem creionu’ de ochi şi aveam un ghiozdan atât de încărcat încât mă cocoşa, mai ales în zilele în care aveam şi oră de sport. Ele este foarte cu nasu’ pe sus aşa de felu’ lor.
Vrăjitoarea. Ştiu…nu e nice să zic de cineva aşa ceva, dar, la tanti asta, dacă te uiţi din profil, chiar ai impresia că e ca o vrăjitoare. Are nasu’ lăsat în jos şi barba puţin mai ieşită. Ea este o femeie care veşnic are probleme, că se mai întâlneşte uneori cu altă colegă de lucru şi mereu se plânge de câte ceva. Nu prea am văzut-o râzând…cel mult zâmbind aşa uşor, dar asta a fost doar când îşi lua copilul cu ea la lucru.
Omu’ Telefon. Pe ăsta mi-ar plăcea să-l duc pe munte, într-un loc unde nu e semnal. Cred că şi-ar face harakiri. El e mereu cu telefonu’ în mână, cred că şi în somn şi-l ţine în mână. Şi vorbeşte la telefon atât de taare şi pe deasupra mai e şi genu’ ăla de om care se plimbă înainte şi înapoi în timpul unei convorbiri, de face ture de tramvai într-una. Toţi ştim problemele lui şi ale iubitei, toţi ştim că el a avut accident şi toţi ştim ce planuri are el pentru weekend. Veşnic vorbeşte la telefon. Într-o zi doar l-am văzut că nu vorbea şi asta pentru că el tot suna şi persoana respectivă nu vroia să-i răspundă. S-o fi certat cu „puiu'” ? Aflu io mâine sigur :))
Cine ar mai fi ? Ah, da ! Sudoku-man. El este un nenea cam pe la vreo 50 de ani şi el face întotdeauna sudoku. Şi pe el în găsesc stând pe scaun, mereu în acelaşi loc. Dar nenea ăsta face sudoku cu o rapiditateeee !!! Io nu ştiu să mă joc, adică ştiu regulile, ştiu ce tre’ făcut, dar nu mă tentează. Da’ nenea ăsta „rulează” !
De treci calea călătoare. Of cors, că e un cerşetor. Acum că e mai frig, l-am văzut mai rar. Dar de regulă merge fix cu acelaşi tramvai şi coboară la Obor. Are ceva probleme la picior, dar nu mi-e milă de el şi asta nu o spun cu răutate. La început îi mai dădeam uneori câte ceva, dar când l-am văzut că merge şi bea banii făcuţi am zis că e o lepră la fel ca şi alţii, care probabil câştigă mai mult decât o vânzătoare, care chiar munceşte pentru banii ăia. Într-o seară, pe când mă întorceam de la cursuri, a urcat unu’ de-ăsta în autobuz, unde a întâlnit pe cineva cunoscut şi au început să vorbească. Şi ce-i zice cerşetoru’ ? Că el în doo ore o făcut 50 de lei. Pai ceapa mă-şii ! Sunt unii care lucrează cinstit şi nu fac atât într-o zi întreagă de lucru. Şi m-am enervaaaat !!!!
Şi hai să închei cu Frumuşelu’. E un băiat, cam pe la 19-20 de ani, da’ are aşaaa nişte ochişori faini ! E mai mititel de statură, poartă ochelari şi all the time are căştile în urechi. Mie mi se pare tare simpatic băiatu’ ăsta, l-aş prinde de obrăjori în fiecare dimineaţă :)) Şi poate l-aş lua acasă să-l cresc 😀





Aşa pe scurt…

8 11 2009

…că de mai mult n-am vreme, cum „zice” unii nu am vreme nici să mor.
Se ia una bucată loc de muncă, se amestecă apoi cu una bucată master şi uite-aşa nu mai ai nici timp să respiri. Şi asta în fiecare zi, că aşa au luat-o razna ăştia de la facultate şi ne zăpăcesc evri fachin dei. De-abia aştept weekend-urile, care şi ălea nu ştiu când trec pe lângă mine. Mda, am nevoie de mai mult de 24 de ore pe zi pentru a ajunge să le fac pe toate. Şi am nevoie de o evadare pe undeva ! Departe de toate minunile ăstea. Acum când scriu chestiile ăstea îmi vine inevitabil în minte acea povestioară a lui Dinescu despre femeile de carieră. Bine, nu mă consider aşa, dar cu siguranţă timpul meu liber este cam egal cu al lor. În fine, din acea povestioară un pasaj îmi place foarte mult. „Cele mai frumoase petice de viaţă le-am căpătat fugind de răspundere. Cea mai bună bere pe care am băut-o în viaţa mea n-a fost la Praga, ca lumea bună, ci în Herăstrău, când o tăiasem de la şedinţa de redacţie, lăsând vorbă că mi s-a spart ţeava de calorifer şi m-au chemat vecinii să strâng apa„. Întreaga povestioara aici.
E aşa de important să faci lucrurile care-ţi plac cu adevărat şi din care-ţi culegi satisfacţia. Toată lumea te sfătuieşte să nu te laşi prins în lucruri care te consumă prea tare şi pe care le faci fără tragere de inimă, căci alea vor suge din tine tot ce e mai bun. Dar acum întrebarea care se pune e oare ne permitem toţi să facem asta ? Oare toţi avem libertatea de a alege să facem doar lucrurile care ne plac ? Io una nu-s una din ăia. Cel puţin nu în totalitate. Asta a sunat cam a consolare şi într-o anumită măsură cred că şi e aşa, pentru că fac totuşi şi lucruri care-mi plac foarte mult. Cred că dacă aş fi prinsă într-un vârtej de-ăsta al lucrurilor din care nu obţin satisfacţie, aş fi clacat de mult. Pot să sper că într-o zi voi putea să-mi permit să fac numai lucruri care-mi plac, da’ să nu fie la pensie 🙂
Ieri am ieşit la o plimbărică prin parc şi mă gândeam că mi-e dor de toamnele ălea lungi, în care găseşti muuuulte frunze pe jos de nici nu mai vezi trotuaru’ prin care mergeam târâindu-mi picioarele şi făceam frunzele să se ridice. Acum parcă prea repede se trece de la un anotimp la altu’. Mi-e dor să strâng multe frunze şi să mă arunc în ele 😀 Copilu’ din mine caută să iasă la suprafaţă, că-n ultima vreme l-am cam sugrumat. Singurele momente în care-mi permit să mă prostesc e când mă joc cu Lala sau când mai vorbesc cu ea. Citisem undeva că până şi simpla rostire de cuvinte frumoase, complimente ajută la producerea de endorfine şi de atunci o alint pe Lala intr-una 🙂
Pe altă cărare, prin altă pădure, la unul din cursurile noastre, profesorul a spus o chestie care mi-a rămas întipărită în minte. Discutam despre ce înseamnă să fii adult şi am ajuns cu discuţia la părinţii noştri şi la cum s-ar cuveni să-i răsplătim la un moment dat pentru modul în care ne-au îngrijit şi ne-au crescut atâţia ani. Şi unii dintre noi ne gândeam la îngrijirea lor atunci când vor avea nevoie, dar nu toţi părinţii au nevoie de aşa ceva. Şi-atunci profesorul ne-a spus că el personal crede că cel mai bine îi poate răsplăti pe părinţii lui prin a fi la rândul lui un părinte cât mai bun pentru copiii săi. Şi mi-a plăcut foarte mult asta !
Şi un sfat pe care l-am primit, de data asta de la o profesoară, a fost acela de a ne feri de lucrurile care sunt de la sine înţelese.
Oare de ce oamenii spun lucruri prea târziu ? Când ai momente în care ai fi dat şi luna de pe cer doar ca să auzi nişte cuvinte care nu vor să iasă din gura unei persoane orice ai face. Nu vor şi pace ! Şi apoi după o anumită perioadă ele îşi fac apariţia timide în viaţa ta, dar tu nu mai ai nevoie de ele şi înseamnă prea puţin să le auzi. Oare de ce facem aşa ? Lăsăm timpu’ şi prafu’ să se apună peste lucrurile importante, pentru ca mai apoi ele să nu mai valoreze mult.
Şi acum la sfârşit o întrebare întrebătoareee. Să zicem că ştii o persoană, da’ care nu-ţi place de fel. O consideri respingătoare din toate punctele de vedere. Ei…ce faci când începi să schimbi, din politeţe, „neşte” cuvinte cu acea persoană şi ajungi să descoperi că aveţi ceva lucruri în comun ? Dacă extrapolezi oarecum, ajungi la ideea că şi propria ta persoană şi se pare respingătoare ? ai ?
Şi o melodie care mă obsedează. Na, să vă obsedeze şi pe voi 😀





Moldoveanu … sau nu….revine

21 09 2009

Sau riloudid, că parcă aşa era cu Matrix-u.
Vara asta am avut un gând suprem…şi anume să ajung pe Moldoveanu. Am vorbit cu prietenii de acasă, ne-am planificat noi perioada, mi-am luat liber de la lucru 2 zile, adicătelea vineri să ajung în Sibiu şi apoi luni ca să fiu la Terapie Intensivă după urcare şi coborâre.
Şiiiii a venit ziua fatidică, daaaaarrrrr Mama Natură a avut alte planuri şi s-au anunţat furtuni pentru noaptea respectivă. Şi noi plănuiam să facem traseu de 2 zile…aşa că am zis să nu riscăm şi am ales alt traseu, pentru o zi. Acel traseu a fost Muntele Cozia, aproape de Vâlcea. Mai fusesem acolo, dar mi-era dor să urc pe munte. Şi ne-am trezit noi voinici de dimineaţă şi ne-am pornit la drum. Şiiii am avut o mică mare surpriză din partea genunchilor mei, care drăguţii de ei s-au decis să nu mă mai ajute, deşi mai aveam doar vreo juma’ de oră până în vârf. Babă bătrânăăăă !!!! Problema mi se trage de acum câţiva ani când am ieşit cu schiurile şi am sărit peste un hop şiiiiiii rezultatul a fost o minunăţie de ruptură de ligamente 🙂 Şi a contat şi foarte mult faptul că nu am mai ieşit cu bicicleta, pentru că…aia-i acăsică. E drept, am urcat eu doar pe scări (stau la 9 :D) şi am mers mult pe jos ca să mă pregătesc pentru munte, dar nu a fost suficient. Oricum vreme faină am prins şi am mai şi cules nişte minunăţii de bătături de picioare !! de-alea faine aşa de mi s-a dus şi pielea. Super !
Aşa că nici anu’ astă nu am ajuns pe Moldoveanu 😦 Da’ nu mă las bătută….Tot o să ajung io şi acolo !
Asta a fost cam acum o lună, iar acum 2 săptămâni am fost din nou acasă şi am avut parte de zilele cele mai emoţionale din viaţa mea. Am trecut prin nişte evenimente total opuse. Din păcate inima bunicii nu a mai rezistat şi a părăsit lumea asta. Iar ziua următoare inmormântării, verişoara mea a avut nunta. Au fost aşa nişte zile ciudate şi foarte epuizante. Deşi nu au fost circumstanţele ideale, nunta a fost totuşi drăguţă, lumea s-a simţit bine. Şi ce mi-a plăcut foarte mult a fost faptul că am descoperit că „neamul” meu nu este unul foarte tradiţional. Nu au fost imbrăcaţi în negru şi nici nu au afişat feţe mohorâte mereu. Şi mi-a plăcut asta, pentru că nici eu nu sunt adepta acelui obicei de a te îmbrăca 1 an de zile doar în negru şi a-ţi pune cenuşă-n cap şi etc. Sunt de părere că doliul îl porţi în suflet, îl porţi pentru tine şi nu pentru cei din jur, pentru a te vedea ei. Eu sunt foarte surprinsă de felul în care s-au aşezat lucrurile, pentru că dacă nu a fost vreme de mers pe munte 2 zile, am avut timp liber mai mult şi i-am făcut o vizită şi bunicii. Parcă a fost făcătură şi nu altceva. Aşa am apucat s-o văd şi să stăm câteva ore de poveşti. Dacă nu se îmtâmpla asta cred că aveam o mare apăsare pe umeri.
Zilele ăstea am fost în perioada de recuperare pentru că nu am dormit prea mult cât am fost acasă, iar la lucru e nebunie ! Avem ceva mai mult de lucru şi ne consumă cu totu’, de ajung acasă zombie şi numai patul îl văd în faţa ochilor de cum plec de la lucru. Din nou…babă bătrână ! Ce fain era acum câţiva ani când nu aveai responsabilităţi şi-n căpşor erau numai tâmpenii. Growing up sucks !
Mă opresc aici, că e un post dificil. Ştiu că nu am mai scris de mult, dar parcă cuvintele nu vin aşa de uşor în astfel de situaţii. Şi mi s-a şi pus un nod în gât. Aşa că ce-mi mai rămâne de făcut e să adaug poze (sunt de pe munte, apoi o poză cu verighetele şi câteva poze de la parada de deschidere a Festivalului Medieval)