Întuneric

2 04 2009

Astăzi am fost martora unui eveniment care mi-a arătat cât de mult iau lucrurile, cum spune englezu, for granted. Azi am făcut un lucru pe care spuneam că nu o să-l mai fac şi anume am lăsat un lucru minor să ia amploare şi să-mi acapareze tot spaţiul din mintea mea. Asta până când l-am văzut pe El. El nu e o persoană specială, e doar o persoană care mi-a arătat cât de proastă sunt că permit unor asemenea lucruri să înflorească-n mintea mea. Eram pe trotuar, iar doar jumate era „practicabil”, cealaltă jumătate fiind în săpături şi deci plină de noroi şi gropi, iar toată lumea mergea pe partea dreaptă, pe o fâşie care nu măsura niciun metru, pe lângă un gărduleţ. Băiatul acela mergea încetişor în faţa mea şi înainte de a păşi atingea cu palma gardul. Nu am înţeles de ce făcea asta, am presupus că are multe lucruri la care se gândeşte şi-şi lasă timp pentru a analiza cu fiecare pas fiecare gând. Până când a apărut în faţă o chestie din aceea de reîncărcat cartele pentru telefon, cam in genul automatelor cu diferite alimente. Şi….atunci s-a întâmplat un lucru care mi-a adus lacrimi în ochi. Mâna lui a ratat acel aparat şi s-a agăţat doar de gardul de lângă, în timp ce restul corpului a intrat în chestia aia metalică. Şi a dat şi cu capul zdravăn de fieru’ ăla. Vai că mi s-a strâns inima când am auzit bubuitura aia ! Nu pot explica ce s-a produs în mine. Nici nu-mi pot imagina cum e să trăieşti mereu în întuneric. Să nu vezi un zâmbet sau o lacrimă, să nu vezi o mamă cum îşi sărută copilul sau privirea persoanei iubite când îţi spune că te iubeşte. Dar poate că ei ştiu să aprecieze nişte lucruri pe care noi le trecem cu vederea şi cărora nu le dăm deloc importanţă. De fapt greşesc când spun acel „poate”, sunt convinsă că ei chiar ştiu să aprecieze mai mult.
Dar totuşi nu pot să nu mă gândesc cât de greu le poate fi în unele zile să se hotărască să se ridice din pat şi să o ia de la capăt chiar dacă se lovesc de astfel de porcării de câteva ori. Şi pentru asta nu pot să nu-i admir.
Dar vai cum a sunat când s-a lovit ! Aşa am un gol în mine de atunci !
nadia-wicker


Acțiuni

Information

One response

2 04 2009
ddeya

E foarte greu…nici macar o clipa nu pot sa ma pun in locul lor.
as vrea sa am si eu taria aia a lor..Ai obs ca aproape toate pers. cu deficiente,sunt mai optimisti decat unul perfect sanatos…?
pfff…extrem de greu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s




%d blogeri au apreciat asta: