Amintiri

4 04 2008

Avem un curs la facultate care se numeşte Psihoterapii de Grup, iar la el facem mai mult aplicaţii practice, ne împarte mereu în grupuri şi ne dă o anumită temă de discutat, ne sunt prezentate anumite lucruri şi la sfârşit suntem întrebaţi diferite lucruri, în funcţie de tema abordată. Ultima dată am discutat despre studenţie, despre cum au fost anii ăştia pentru noi şi despre amintirile pe care le-am strâns în tolba noastră. A fost un curs plăcut, m-am simţit foarte bine pe durata lui şi majoritatea zilei am petrecut-o amintindu-mi diferite chestii legate de studenţie. Dar apoi mintea mea a luat-o puţin mai în urmă, a săpat mai adânc şi am început să mă gândesc foarte mult la şcoala generală. Şi în cele din urmă mi-am adus aminte o întâmplare care s-a petrecut cam pe când eram in a 6a sau a 7a. Era o zi caldă de vară şi mie-mi plăcea mult de un băiat. De-abia avusesem primul sărut de câteva luni şi eram la vârsta aia în care existenţa mea e ghidată de hormonei. Tocmai îmi cumpărase mami o rochiţă portocalie cu floricele albe si eram foarte mândră de rochiţa mea. Şi mai aveam ceva, şlapi din aceia cu talpă groasă (modă stupidă, dar am avut perioadele mele de conformism şi de gândire în ton cu gloata). Mă rog, ideea de bază e că eram foarte mândră de mine şi aveam un mers în concordanţă. Ce mai, eram ţanţoşă🙂 Ei, problema e că la un moment dat l-am văzut pe El (care acum oricât încerc de tare să-mi amintesc, nu reuşesc să-mi dau seama cine era băiatul ăsta sau cum arată) şi din dorinţa mea de a-l impresiona am început să-mi exersez mersul ţanţoş prin faţa lui. Şi tocmai când eram în dreptul lui s-a întâmplat beleaua, mi-a alunecat talpa de pe „troacele” ălea şi m-am dezechilibrat şi era să cad, dar dat fiind că eram foarte mândră nici nu am încetinit, m-am îndreptat şi am continuat să merg mai departe. Moment în care, normal, au început puhoaiele de râs din partea audienţei mele. Ei, întâmplarea asta m-a „bântuit” mult timp şi de multe ori a fost cea care m-a oprit din a face vreun pas spre vreun băiat. Şi acum sunt reticentă în anumite situaţii şi sunt foarte nesigură pe mine. Dar acum, sper deosebire de atunci zâmbesc mereu când îmi aduc aminte de şlapii mei ăia alunecoşi, pe când atunci credeam că e sfârşitul lumii pentru că băiatul pe care îl admiram în secret a râs de mine. Nu-i aşa că-i minunată evoluţia asta a noastră ? Dar pe de altă parte cât e de fascinantă şi de simpatică inocenţa aia…..

rutger-van-der-bent-hart1.jpg


Acțiuni

Information

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s




%d blogeri au apreciat asta: