Mi-am cerut scuze pentru ce ţi-am spus, am recunoscut că am fost puţin egoistă şi la tine nu m-am gândit. Mi-am cerut scuze, lucru pe care îl fac mereu când ştiu că am greşit, lucru care mi-e foarte greu să-l fac, pentru că mă face vulnerabilă, şi nu vreau să afişez şi latura asta a mea. Dar de faţă cu tine o fac, pentru că eşti prietena mea, şi deja sunt 15 ani de când ne cunoaştem. Mi-am luat inima în dinţi şi mi-am cerut scuze cât de bine am putut…..şi tu……în loc să-mi accepţi scuzele, ai băgat cuţitu’ mai adânc în rană. Mi-ai spus că am fost egoistă (DAAAAAAA, ştiu, de-aia mi-am cerut şi scuze). Mi-ai spus că nu m-am gândit şi la tine, ci doar la mine (DAAAAAAAA, ştiu şi asta). Mi-ai spus că nu m-am gândit şi la fericirea ta, că asta fac prietenii adevăraţi. Apoi când ţi-am spus că eram tristă că nu am pe cineva special cu care să împart evenimentu’ ce o să vină, şi că eram puţin geloasă pe tine şi pe mulţi alţii care au pe cineva, TU, în loc să-mi spui că nu contează şi că dacă nu e ACEL cineva în viaţa mea, nu contează, că măcar o să-mi fie prietenii aproape, TU şi ceilalţi. Dar nu, nu am auzit cuvintele ăstea ieşind din gura ta. În schimb tu ai preferat să mă faci să mă simt şi mai de căcăt. Acum stau şi mă întreb….oare, tu zicând şi făcând lucrurile ăstea, nu eşti mai egoită decât mine ? M-ai făcut să sufăr foarte mult, şi nici nu ţi-ai dat seama, erai preocupată mai mult să mă înjoseşti pe mine mai mult, să mă faci să mă simt şi mai rău. De ce nu ai putut deschide ochii să vezi ce e în faţa ta ? Mi-am cerut scuze, am arătat că regret cele spuse, mai mult de atât chiar nu am ce face. Lucrurile ălea au fost spuse, nu le-am gândit pe moment, dar trist e că ele rămân acolo spuse şi nu am ce face. La fel cum rămân şi lucrurile spuse de tine cu atâta răutate. De ce ai reacţionat aşa ?

De ce îi iubesc :)

Ultimele zile ai mei au fost toţi plecaţi şi am rămas singură acasă şi bineînţeles că am avut şi momente în care am rămas doar cu gândurile mele, iar unele din ele s-au îndreptat la câteva sute de kilometri de aici….la familia mea Şi mai devreme mă gândeam cât îmi sunt de dragi anumite lucruri pe care ei le fac, şi pentru care îi iubesc nespus.

Pe fratele meu îl iubesc -pentru zâmbetul acela gigantic cât toată faţa pe care mi-l arată atunci când vrea ceva de la mine, şi la vederea căruia nu mă pot abţine să nu zâmbesc.

- pentru felul lui atât de tâmpit de a povesti ceva sau a spune o glumă, dar care instantaneu mă inveseleşte.

- pentru râsul lui atât de contagios

- pentru felul în care mă “stresează”

- pentru că oricât de târziu îl sun, el tot se îmbracă şi vine să mă ia din oraş

- pentru reuniunile de familie, care uneori sunt foarte plictisitoare….el e mereu acolo şi găsim cele mai ridicole subiecte de conversaţie şi cele mai absurde pretexte pentru a râde.

- pentru că atunci când am nevoie de ceva de la el, când îl stirg, el instantaneu răspunde “NU!”, dar de foarte puţine ori mă refuză.

- pentru că îmi seamănă mai mult ca oricare altă persoană din lumea asta, e singurul care provine din acelaşi “aluat” ca şi mine, avem aceleaşi “fundaţii”.

- pentru că e fratele meu mai mic şi încă mă mai lasă să am grijă de el, deşi el nu mai e mic de mult

Pe mama o iubesc – pentru că e mama şi ea mi-a dat viaţă şi m-a protejat 9 luni

- pentru că încă are impresia că sunt mică şi că nu mă descurc singură dacă ea nu e acasă câteva zile

- pentru că vine în cameră la mine şi mă întreabă doar ce fac, pentru ca apoi să plece

- pentru că la lucru are pe desktop pusă o poză cu mine şi cu fratele meu, şi la fel are în buletin, la fel ca şi tata.

- pentru că dimineaţa, înainte de a pleca la lucru,mereu vine în cameră, şi dacă sunt dezvelită mă acoperă

- pentru că se îngrijorează mereu dacă ajung târziu acasă

- pentru prima noastră discuţie “serioasă”, în care se chinuia să-mi explice ce-i cu menstruaţia aia, deşi ea era vizibil mai tulburată decât mine

- pentru că uneori spune câte un lucru care nu are nici cea mai mică logică, şi pentru ca mai apoi să izbucnim într-un râs isteric

- pentru că e atât de frumoasă şi arată aşa “tinerică”, încât persoanelor nu le vine a crede că are copii atât de mari

- pentru că încă păstrează toate sms-urile noastre pe care i le-am trimis, deşi în ele nu e nimic special spus

- pentru că are curajul de a face a 2a facultate, cea mai distractivă parte fiind în sesiune, astfel în casă fiind 3 persoane care învaţă pentru examene.

Pe tatăl meu îl iubesc – pentru că de fiecare dată când mama vroia să mă tundă, când eram mai micuţă, el se opunea cu desăvârşire.

- pentru cultura lui generală, orice l-aş întreba, nu ar conta, ceva tot are de spus referitor la subiectul respectiv.

- pentru ochişorii lui blajini şi privirea lui blândă.

- pentru calmul lui.

- pentru veselia pe care o împrăştie în jur, cu care reuşeşte întotdeauna să însufleţească atmosfera.

- pentru că încă mai păstrează toate desenele şi felicitările pe care i le-am făcut în generală.

- pentru poveştile pe care mi le spune, din tinereţea lui sau orice alte relatări…are “darul cuvintelor”.

- pentru sufletul lui de copil şi bucuria de pe faţa lui când primeşte un cadou.

- pentru expresiile de genu “Ştii ce o zis buna ? Că mai bine să ţi se face rău, decât să-ţi pară rău”, deşi noi deja le ştim pe de rost; sau veşnica lui nemulţumire că “Aia ce asculţi tu nu e muzică, e zgomot….muzica adevărată e aia ce se poate fluiera”. (eu ascultând mai mult rock)

- pentru felul în care ne ştergea pe cap după ce făceam baie, în copilărie.

- pentru că mereu când ne povesteşte ce făceam când eram mici, are un zâmbet uriaş pe faţă, la fel ca şi mama.

Şi mai sunt o grămadă de motive, dar important că ei sunt cele mai importante persoane din viaţa mea, cei care îmi sunt mereu aproape şi mă susţin indiferent ce aş face, pentru că niciodată nu mi-a fost impus să fac ceva (fără să luăm în considerare ora la care trebuia să intru în casă cînd eram micuţă). Persoanele mele dragi şi speciale

copii….

am văzut un reportaj pe protv despre o şcoală din zimnicea şi ce se întâmpla acolo, nişte copii (deşi mi-e foarte greu să-i numesc copii, pentru că în mintea mea copilăria e inocenţă) mai mari forţau pe alţii mai mici să se sărute şi să facă alte porcării….şi am rămas tare şocată. Îmi aduc aminte când eram eu în a 9a, a 10a…pai cea mai mare grijă a noastră era cum să facem să scăpăm de vreo lucrare la română sau cum să tragem un chiul colectiv. Nu aveam noi treabă cu ăia mai mici. Noi eram cu ale noastre, ei cu ale lor, şi dacă se întâmpla să ne intersectăm, în continuare fiecare îşi vedea de ale lor. Şi acum stau şi mă gândesc ce s-a întâmplat pe parcurs ? Că doar nu au trecut nici 10 ani de când eram şi eu de vârsta lor. Calculatorul să fie ? Accesul la anumite site-uri ? Lipsa unei prezenţe stabile în educaţia lor ? Părinţi plecaţi pe dincolo ? Anturajul ? Cu o parte din problemele ăstea ne-am confruntat şi noi, şi pentru asta tot nu am recurs la asemenea modalităţi de “distracţie”. Sau poate se întâmplau chestii de genu’ ăsta şi eu pur şi simplu am fost norocoasă şi nu am intrat în contact cu ele ? Chiar nu mai ştiu ce să zic. Acum singurul lucru la care mă pot gândi e că acei copii şi alţii la fel ca ei sunt viitorul ţării noastre. Deja sunt foarte mulţi oameni cărora le e ruşine să spună că sunt români. Şi e tare păcat, avem o ţară frumoasă şi sunt oameni deosebiţi la fiecare pas….dar din când în cănd mai apare câte o poamă de-asta şi te dă complet peste cap. Chiar nu ştiu unde o să ducă toate lucrurile ăstea, dar oriunde ar fi, tare mi-i că n-o să fie prea senin ceru’ acolo. Sper din tot sufletul să mă înşel…

Femeile

Măi frate, cât de perverse pot fi şi femeile ăstea, indiferent de vârstă. Le vezi pe stradă cum se întâlnesc cu alte “prietene” si atâta se pupă de zici că nu s-au mai văzut cu anii, când ele de fapt sunt vecine sau colege. Şi apoi le auzi cum încep “Ce faci iubita?”…aaaaaa…..Deci eu am probleme cu felul acesta de exprimare. Nu ştiu, poate vine de la faptul că mereu m-am simţit mai bine printre băieţi, nu eram nevoită să vorbesc mereu de haine, cosmetice sau naiba ştie ce telenovelă nenorocită. DA ! Nu sunt o femeie tipică, şi sunt mândră de asta. Nu stau 10 ore în faţa oglinzii ca să-mi aranjez o şuviţă “rebelă”, urăsc cumpărăturile interminabile…şi lista poate continua. Dar am deviat puţin. Aşa….după salutul acela plin de mai multă iubire decât are Mircea Radu în emisiune, şi după ce se despart, auzi numai pe una din ea “vai cât mă poate enerva aia”, sau alte expresii in linia aceleia. Şi acu stau şi mă intreb, la ce naiba mai stai şi pierzi din timpul tău stând la poveşti cu o persoană pe care nu o înghiţi, e şefu’ cumva ? Am şi io un specimen de cunoştinţă de-asta, care de fiecare dată când mă vede, deja începe “iubitaaaaaaa”….Ai de mine ce-aş vrea să iau fiecare literă din cuvântu’ ăla şi să o îndes în alt loc. Şi apoi când începe şi vorbeşte, şi ajunge de fapt unde vrea să ajungă, devine clar apelativu’ folosit. Înţeleg că în anumite situaţii e nevoie să te linguşeşti mai mult pe lângă cineva că să obţii ceva, da’ mi se face silă când văd deja prea multă linguşeală. Măi, treaba asta trebuie făcută discret, aşa, să-i gâdili orgoliu’ persoanei respective, aşa uşurel. Mă rog….Stau acum şi mă gândesc la săracii băieţi care au pus până pe un specimen de felu’ ăsta. Sincer îi compătimesc, mai ales dacă se mai întâmplă să fie şi super amorezat de respectiva pipiţă, atunci nici nu vreau să mă gândesc ce face aia din el. Şi apoi ne mai mirăm de ce sunt misogini. Păi dacă ai avut una de-asta, te-ai lecuit de femei o perioadă. Acum, nu spun că sunt sfinţi băieţii ăştia ai noştri, au şi ei destule greşeli, despre care prefer să nu intru în detalii pentru că aş întocmi o listă, mai mare decât aia de Crăciun. Acum io am probleme cu femeiuştile ăstea ipocrite. Bine, dacă stau să mă gândesc, au şi ele acolo un rol, căci după prima întâlnită, nu-ţi mai tre’ şi a doua, şi te ţii la distanţă de ele. Dragele de ele sunt un capitol din carte de imens succes denumită “Viaţa e o curvă”. Femeile ăstea au mai multe măşti decât sunt folosite în teatru ! Gata, mă opresc înainte să fiu renegată de sexul feminin.

Prieteniile şi Sărbătorile

Nu mai e mult şi deja începe isteria aia generală legată de sărbători…cadouri….cumpărături…eh…chestiile tipice pe care le facem cu toţii…Ştiu că ar trebui să fie o perioadă în care să avem motive de bucurie, dar eu deja am intrat în clasica depresie legată de sărbători…Nu mă înţelegeţi greşit, iarna e anotimpul meu preferat şi Crăciunul e sărbătoarea mea preferată, dar anul ăsta e altfel…De ce e altfel ? Pentru că am rămas ultima să stingă lumina Toţi prietenii mei au iubiţi/iubite, şi nu ştiu ptin ce aliniere ciudată a planetelor toţi s-au decis să petreacă sărbătorile cu persoana iubită….Şi chiar mă bucur din tot sufletul pentru ei, pentru faptul că sunt fericiţi, că au găsit pe cineva special cu care să împărtăşească şi rele şi bune…Dar….Şi întotdeauna e un dar….Eu unde răman în toată ecuaţia asta ? Acu stau şi mă gândesc la zecile de dăţi în care le-am fost aproape şi am fost acolo când au avut nevoie de un sfat, o vorbă bună sau pur şi simplu un umăr pe care să plângă. Pe cât de frumoase sunt prieteniile, pe atât de dureroase sunt câteodată…Şi poate partea cea mai ciudată este că. deşi eu nu intru în planurile lor pentru sărbătorile astea, nu le reproşez nimic, nici acum şi nici mai încolo, pentru că mai presus de orice vreau să fie fericiţi, pentru că ţin la ei, toţi sunt speciali în felul lor caracteristic şi merită să se bucure de tot ce are mai bun de oferit perioada asta……Uhm…I don’t want Christmas to come this year