Ghost of…

Ok…primavara-i aici…păsărele cântă…lumea iese prin parcuri, la plimbare…şi io…mă simt ca şi cum aş fi fost vizitată de Ghost of Christmas Past (ştiţi voi, filmu’ ăla cu Scrooge care era zgârcit şi o fost vizitat de 3 uamini cu feţe palide şi s-o făcut bun)…numa că la mine nu-i cu Christmas, îi mai degrabă cu Friends. Îi un fel de zicală care spune că dacă anumite persoane nu mai îs în viaţa ta, atunci asta se întâmplă cu un scop. Bullshit ! Asta-i ca aia cu bate vântu’, frunza-n dungă, cântăreţii mi-i alungă. No că l-am citat şi pe Eminescu !
Să revenim la preteni…’i adevărat că-s anumite persoane care te-o întors şi te-o răscolit de mai mult rău o făcut cu trecerea lor prin viaţa ta, da’ mai e şi drept că după ce trece o vreme, stai şi te întrebi de la ce o pornit nuş ce ceartă de aţi ajuns să nu vă mai vorbiţi. Io n-am mulţi prieteni…cunoştinţe da, da’ prieteni, nu prea. Da’ ăia care-i am nu i-aş da pe nimic ! Acum 3 ani, situaţia era puţin altfel…atunci aveam ceva mai mulţi prieteni…pe unii îi mai păstrez încă cu mare drag în suflet, cu alţii mai păstrez o legătură foooarte vagă, în sensul că ne căutăm din an în paşte sau la zile de nastere, cu alţii sunt încă apropiată, dar nu ca atunci, iar alţii nu mai au loc în viaţa mea. Şi asta nu pentru că nu mai sunt acasă, ci pentru că au fost anumite lucruşoare la mijloc. Da’ să mă baţi acu şi tot nu pot să-mi aduc aminte de la ce o pornit lucruşoarele ălea, care cu timpu’ o devenit “megalucruşoare” şi toată relaţia, toate gândurile, planurile şi sentimentele împărtăţite-o ajuns să fie călcate în picioare. Am spus că-s mega pen’că nu renunţ la o prietenie dintr-un flecuşteţ. Mai am momente în care mă gândesc “ce-ar fi fost dacă”, da’ încerc să nu şed prea mult în ele, că lucrurile oricum n-o să se schimbe. Da’ nu mă pot abţine, că dacă mă gândesc la acele persoane, nu-mi vin în minte acum decât lucruri faine pe care le-am făcut împreună, sau lucrurile care-mi plăceau la ei şi undeeeeva într-un colţ îndepărtat creşte senzaţia aia de renunţare prea rapid la ceva ce o fost tare fain. Cre’că aici mă sabotează creieraşu’, că drăguţu de el, cum am zis şi mai înainte, nuş cum face de aduce la suprafaţă numa amintiri faine.
Mda…La Mulţi Ani ! Uneori, gândurile mele se îndreaptă spre tine şi sper că oriunde eşti acu, ţi-e bine şi că ceea ce sperai să se întâmple, s-a întâmplat ! Şi sper că eşti înconjurată de persoanele de care ai nevoie să fii înconjurată.

Urăsc sfârşiturile

Nu mai îmi place nimic zilele ăstea ! Bănuiesc că am o stare uşor melancolică. Şi totul e legat de amintiri. Acum s-a dus şi licenţa şi o să ne împrăştiem cu toţii în zeci de locuri. În mintea mea se derulează într-un ritm constant ultimii 4 ani, momentele speciale din ei, bucuriile, tristeţile, dar mai ales prezenţa lor în toate. E greu, mai ales că ce a fost între noi toţi a fost ceva special. Acum câteva zile cineva îmi spunea că ăsta e testul adevărat şi că acum se va vedea cu adevărat cât de puternice şi de speciale sunt prieteniile pe care le-am legat în anii ăştia. E greu ! o să vină octombrie şi mi se va părea ciudat că nu mai stau cu sufletu’ la gură să ajungă cutărica aici şi nici nu voi mai auzi aceleaşi poveşti despre zilele de vacanţă. Locul acestora va fi luat de o tăcere, pentru ca mai apoi, în noiembrie să vină valu’ de noi feţe şi atunci totul o va lua de la capăt.

Se spune că nimic nu are cu adevărat un sfârşit. Pe dracu !

Se spune că nu există sfârşit, ci că se transformă. Pe dracu !

Se spun multe lucruri. Un lucru ştiu sigur şi anume că nu-mi plac sfârşiturile. Şi nu, nu sunt începuturi acolo unde sunt sfârşituri şi asta pentru că vieţile noastre nu sunt made in Hollywood. Ştiţi de ce în film totul e perfect ? Pentru că durează doar 2 ore. Vieţile noastre sunt puţin mai complicate. Lucrurile nu evoluează cum am vrea, întotdeauna apare câte altceva pe lângă, care ne distrage atenţia şi uite-aşa ajungem să ne trezim brusc şi să ne întrebăm Ce va mai face X ?

Bănuiesc că cel mai greu de acceptat de-a lungul vieţii e că oricât de mult ne-am stădui, sunt unele lucruri care nu pot fi controlate. Ăstea orice ai face sunt acolo, ca umbrele în urma noastră, uneori le vedem, alteori nu. Nu vor să plece dom’le ! Nu vor şi pace !

Mi-aş dori să fie mai multe lucruri simple în viaţa asta. Aici nu mă refer neapărat la lupta pe care o depui pentru a obţine un lucru, ci la durerile ăstea nenorocite de cap pe care ţi le dau unele gânduri. Ce bine ar fi fără ele, nu ?

Mâine şi poimâine o să-mi revăd un vechi prieten pe care nu l-am mai văzut de mult. Ştiu că el poate să-mi redea liniştea interioară, la fel cum o face la fiecare revedere. Are el darul ăsta mai special. Aici nu vorbesc despre o persoană, ci despre una dintre comorile naturii, muntele. Cunoscătorii ştiu cât de puternic e efectul muntelui şi al peisajelor lui.

Îmi cer scuze pentru faptul că am sărit de la una la alta în postu’ ăsta, dar am atât de multe gânduri pe care aş vrea să le exprim şi totuţi când încerc să le dau frâu liber, parcă nu ies bine. Sunt pierdută puţin în trecut printre ele şi e bine aici pentru o vreme. Poate vor să fie doar ale mele, să-mi aducă doar mie zâmbete sau feţe încruntate, pentru că nimeni în afară de mine nu le consideră atât de speciale.

   Melodia asta e cea mai în măsură să exprime ce e în mine. Sigur o cunoaşteţi