“Buchareşti”

Ieri am umblat de mi-au sărit capacele…umblat prin mândra noastră capitala. A trebuit să merg să mă înscriu la încă un master. Vedem la care intrăm Am plecat de aici la 5 dimineaţa şi am ajuns la 9 juma în Bucureşti. Drumul încolo a fost ok, mai mult datorită companiei, că ştim toţi că mereu e mai bine când mai călătoreşti cu cineva. Cineva-ul meu a fost Paula, my best friend. Noi suntem ca siamezele, ne-am cunoscut la facultate în anul 3 şi de atunci unde e una, e şi cealaltă…bine, mai puţin acum că ea e din Vâlcea. Iar acum la master mergem tot împreună…nu la acelaşi master, dar amândouă suntem la Bucureşti.

SO….ajuns în Bucureşti…buuun….hai la metrou să mergem întâi să lăsăm bagajele la cineva pentru a nu le căra după noi toată ziua. Apoi am mers la Titu Maiorescu să vedem dacă au programat interviurile de admitere…şi fix pix…că au mai lungit perioada de depunere a dosarelor până la sfârşitul lunii. Rahat !

Apoi am mers dincolo la Universitatea din Bucureşti pentru a ne depune dosarele. Pe site scria că sediul e la Politehnică. MUMUUUU ! Că am ajuns acolo şi ne-au zis că s-a mutat în Panduri. Acum rahat…care-i panduri ? După lupte seculare cu traficul care au durat juma de oră (asta o ştiu de la perlele de la bac), ne-am dat seama cum se ajunge acolo. Am intrat într-o curte care arăta ca în filmele de groază. Jumate din ea era în renovare, cealaltă jumate acoperită de vegetaţie. Buuun, na acu unde-i facultatea de psihologieeee ? Am mers prin curtea aia de ni s-a făcut rău ! Eventually am dat de ea, era în fundu fundu fundului. Şi hai să ne înscriem. “ĂĂĂĂ, nu vă supăraţi, taxa de înscriere unde se achită ?”…”A, păi trebuie să mergeţi la o sucursală BCR, cea mai apropiată e la Apaca”. Dumnezei şi sfinţi ! Acum întoarce-te de unde ai venit. Şi era o căldurăăăăăăă. Am ajuns noi la BCR – gândim la fel ( i-auzi că aştia deja ştiu unde vreau să-i bag ! ). Şi era o coadă acolooooo ! Bine măcar că era frumuşel agentu’ de pază, că am avut la ce ne holba. Am plătit taxa şi acu fugi repede în panduri că înscrierile erau până la 2. Când ajungem acolo : “Păi nu aveţi la dosar copie după buletine”. Blesteme iar ! Noroc că era un xerox aproape şi am rezolvat în timp util. Ce nu înţeleg e de ce nu au precizat chestiile ăstea din start, că doar taxa aia o puteam achita aici ! Mă rog, te uiţi pe site, te uiţi şi la avizier la ei şi nu scrie nicăieri de achitarea taxei în cont şi nici de copie după buletin.Anyway, bine că s-a terminat totul cu bine până la urmă !

Şi gataaaaa cu înscrierile. Acum urma să mergem să vedem apartamentu’ pe care-l vom numi casă anii următori. Hai înapoi la Politehnică şi ia metrou’. Când am ieşit din metrou, ce să vezi….erau palmieri ! Eram, what the hell ? Văzut apartamentu’, plăcut, săptămâna viitoare încheiem contract şi gata

Iar apoi fugi iar la metrou şi mergi până la Republica, unde m-am întâlnit cu al meu tată pentru a veni acăsică. Iar de acolo până la intrarea în autostradă am făcut nici mai mult, nici mai puţin de 2 oreeeeee. Rău se mai circulă în mândra noastră capitală dom’le. Am ajuns în Sibiu la 11, că nici pe Valea Oltului nu se circula prea lejer.

Partea faină a fost că am prins un apus de soare superb pe autostradă.

Poze foarte puţine am făcut pentru că am fost tot pe fugă şi nu am avut timp pentru ele. Am făcut totuşi câteva. Una din ele fiind la ieşire din Politehnică, iar ea exprimă cel mai bine umblatu’ ăla la care am fost supuse de către cei de la facultate până am ajuns să ne înscriem. Ham ham-u ăla tolănit l-am găsit în autogară la Piteşti, dormea în poziţia aia nestingherit de călătorii care se perindau prin jurul lui. Am zis să pun o poză şi cu palmieriiiii de lângă bloc. Şi desigur apusul peste combinatul de la Piteşti.

Concluzii : Bucureştiu’-i un oraş destul de fain dacă ai timp să ridici capul din pământ şi să te uiţi în jur, am văzut nişte clădiri cu nişte detalii arhitecturale absolut superbe.

Oamenii sunt mai grăbiţi decât aici şi nu răspund cu zâmbetul pe buze când le ceri indicaţii.

Iar ultima concluzie : Am cel mai fain oraş din ţară )

Poze

Să vorbim despre cozi !

Fenomen care deşi nu mai este atăt de prezent în vieţile noastre ca acum 20 de ani, totuşi îşi mai găseşte loc din când în când în rutina noastră zilnică. Am fost ieri la medicul de familie, iar la un moment dat mai eram doar eu şi încă o mamică cu o fetiţă la rând, ea fiind după mine. Ei, imediat ce a intrat persoana din faţa mea, mămica noastră s-a ridicat de pe scaun şi a început să patruleze prin sala de aşteptate. În plus, la fiecare 20 de secunde scoatea câte un oftat sistematic şi câte o pufăială şi mai sistematică de ziceai că doamna de dinainte intrase de o oră şi întinsese la poveşti nemuritoare. Pe lângă faptul că era deosebit de enervat, era şi total nefolositor ce făcea ea. Adică na, eşti deja în situaţia respectivă, iar oricât de tare ţi-ai dori să intri mai repede, pufăitul ăla nu ajută la nimic. Nu face timpul să treacă mai repede ! Mă zgărie doar pe mine pe creier. Mă enervase atât de tare încât îmi venea să-i bag pufăitu’ ăla în total alt loc de unde ieşise, ştiţi voi, acolo unde nu bate soarele. Şi sunt situaţii în care atât de tare îţi stă pe limbă să-i zici vreo douăăăă, dar nu poţi ! Mă tot uitam la fetiţa ei, care stătea cuminte pe scaun şi se uita în pliantele ălea cu medicamente care există în orice cabinet de medic. Deja, la cei 6 anişori dădea dovadă de mai multă clasă ca mama ei