Moldoveanu … sau nu….revine

Sau riloudid, că parcă aşa era cu Matrix-u.
Vara asta am avut un gând suprem…şi anume să ajung pe Moldoveanu. Am vorbit cu prietenii de acasă, ne-am planificat noi perioada, mi-am luat liber de la lucru 2 zile, adicătelea vineri să ajung în Sibiu şi apoi luni ca să fiu la Terapie Intensivă după urcare şi coborâre.
Şiiiii a venit ziua fatidică, daaaaarrrrr Mama Natură a avut alte planuri şi s-au anunţat furtuni pentru noaptea respectivă. Şi noi plănuiam să facem traseu de 2 zile…aşa că am zis să nu riscăm şi am ales alt traseu, pentru o zi. Acel traseu a fost Muntele Cozia, aproape de Vâlcea. Mai fusesem acolo, dar mi-era dor să urc pe munte. Şi ne-am trezit noi voinici de dimineaţă şi ne-am pornit la drum. Şiiii am avut o mică mare surpriză din partea genunchilor mei, care drăguţii de ei s-au decis să nu mă mai ajute, deşi mai aveam doar vreo juma’ de oră până în vârf. Babă bătrânăăăă !!!! Problema mi se trage de acum câţiva ani când am ieşit cu schiurile şi am sărit peste un hop şiiiiiii rezultatul a fost o minunăţie de ruptură de ligamente Şi a contat şi foarte mult faptul că nu am mai ieşit cu bicicleta, pentru că…aia-i acăsică. E drept, am urcat eu doar pe scări (stau la 9 ) şi am mers mult pe jos ca să mă pregătesc pentru munte, dar nu a fost suficient. Oricum vreme faină am prins şi am mai şi cules nişte minunăţii de bătături de picioare !! de-alea faine aşa de mi s-a dus şi pielea. Super !
Aşa că nici anu’ astă nu am ajuns pe Moldoveanu Da’ nu mă las bătută….Tot o să ajung io şi acolo !
Asta a fost cam acum o lună, iar acum 2 săptămâni am fost din nou acasă şi am avut parte de zilele cele mai emoţionale din viaţa mea. Am trecut prin nişte evenimente total opuse. Din păcate inima bunicii nu a mai rezistat şi a părăsit lumea asta. Iar ziua următoare inmormântării, verişoara mea a avut nunta. Au fost aşa nişte zile ciudate şi foarte epuizante. Deşi nu au fost circumstanţele ideale, nunta a fost totuşi drăguţă, lumea s-a simţit bine. Şi ce mi-a plăcut foarte mult a fost faptul că am descoperit că “neamul” meu nu este unul foarte tradiţional. Nu au fost imbrăcaţi în negru şi nici nu au afişat feţe mohorâte mereu. Şi mi-a plăcut asta, pentru că nici eu nu sunt adepta acelui obicei de a te îmbrăca 1 an de zile doar în negru şi a-ţi pune cenuşă-n cap şi etc. Sunt de părere că doliul îl porţi în suflet, îl porţi pentru tine şi nu pentru cei din jur, pentru a te vedea ei. Eu sunt foarte surprinsă de felul în care s-au aşezat lucrurile, pentru că dacă nu a fost vreme de mers pe munte 2 zile, am avut timp liber mai mult şi i-am făcut o vizită şi bunicii. Parcă a fost făcătură şi nu altceva. Aşa am apucat s-o văd şi să stăm câteva ore de poveşti. Dacă nu se îmtâmpla asta cred că aveam o mare apăsare pe umeri.
Zilele ăstea am fost în perioada de recuperare pentru că nu am dormit prea mult cât am fost acasă, iar la lucru e nebunie ! Avem ceva mai mult de lucru şi ne consumă cu totu’, de ajung acasă zombie şi numai patul îl văd în faţa ochilor de cum plec de la lucru. Din nou…babă bătrână ! Ce fain era acum câţiva ani când nu aveai responsabilităţi şi-n căpşor erau numai tâmpenii. Growing up sucks !
Mă opresc aici, că e un post dificil. Ştiu că nu am mai scris de mult, dar parcă cuvintele nu vin aşa de uşor în astfel de situaţii. Şi mi s-a şi pus un nod în gât. Aşa că ce-mi mai rămâne de făcut e să adaug poze (sunt de pe munte, apoi o poză cu verighetele şi câteva poze de la parada de deschidere a Festivalului Medieval)

Mă dor tăteeeee

So….am fost pe munte weekendu’ ăsta. Am plecat de sâmbătă şi ne-am oprit la Cârţişoara la casa unui prieten şi am tras aşa un grătar “ca să avem forţă pentru ziua următoare”. Şi tulai ce salată bunăăăă am făcut descoperisem că nu mai aveam oţet şi…şi…şi….am băgat vin că doar tot pe acolo era, mergea bine cu ăla care-l băusem până atunci. Apoi am plecat la o scurtă plimbărică prin sat şi ne-am intors şi am început să jucăm fazan nici nu mai ţin minte când a fost ultima dată când am jucat aşa ceva. A fost fain, mai ales că treptat tot câte unu din noi trecea pe silent mode, încât la sfârşit mai rămăsesem doar eu trează . Şi aşa de fain a fost noaptea acolooooo, că a fost o linişte deplină, nici măcar un câine lătrând nu s-a auzit, nici vântu’ nu a bătut, a fost excelent. Mai perturba puţin liniştea Radu, care zmeu ştie ce tot visa el pe acolo, da’ mai zicea câte una in somn, de-ţi venea să cazi pe jos de râs (cel mai tare a fost când a început să zică “greuuuuuuuu la deal cu boii mici” )

Ziua următoare de-abia ne-am ridicat dimineaţă din pat, am băgat o mămăligă cu brânză şi dulceaţă (yamiiiiii, mai vrem Raduuuuu) şi apoi ne-am urnit spre Bâlea. Am lăsat machinuţa la Bâlea Cascadă şi întrucât am văzut că eram destul de innorat sus am zis să urcăm aşa de încălzire până la cascadă şi apoi continuăm drumu’. Şi we got screwed big time by the lady. Că nu s-a luminat ceru’, da’ am zis că dacă am venit până acolo, dăm tot înainte, ca partidu’. Şi de la Bâlea Lac am urcat pe Şaua Caprei, apoi am coborât puţin la Lacul Capra şi ne-am continuat drumu’ până la vârfu’ Vânătoarea lui Buteanu (2507). Noi alesesem vârfu’ ăsta pentru că e cel mai înalt din afara crestei şi pentru că oferă o privelişte fantastică asupra întregii creste. Şi mumuuuuuuuuuu, că a fost un vânt infernal, d’ăla de-ţi lua mucii de la nas. Şi au fost şi nori, de nu am văzut nimic. Am urcat şi noi, am făcut poze când s-a mai luminat, dar doar în partea de jos, apoi câteva cu indicatoru’ şi hai înapoi jos frate ! Partea faină a fost că vizibilitatea era aşa de redusă de nu vedeai în jos nimic, aşa că pe porţiunile unde era doar 1 metru poteca, noi am mers de parcă eram la “promenadă”, nu am avut niciun stres, nu ne-a tremurat nicio balama

Traseu’ a fost fain, destul de dificil că e mult de urcat şi e destul de înclinat terenu’, mult mai greu ca pe Moldoveanu, dar se merită, mai ales dacă e o zi senină şi se vede toată creasta (aşa cum a fost seara când am ajuns jos de tot….damn )

Ce m-a scos teribil din sărite au fost…pam…pam….bucureştenii care au venit şi ei la munteeeee. Era Transfăgărăşanu plin de ei, toţi smecheraşii cu telefoanele lor la poze. Când am urcat până la cascadă am trecut pe lângă un grup în care era o pitzipoancă cu telefon roz care asculta muzică tareee, să audă tot românu’ ce valoare are ea ! Io sincer nu-i înţeleg pe ăştia. Ce sens mai are să vii în natură ? Stai în puii mei la tine la pajişte, găseşte-ţi un petec de verdeaţă şi stai acolo, prefă-te că eşti la munte ! Tot dracu’ ăla-i. Oamenii ăştia nu-i pot înghiţi şi unde mă suceam dădeam de ei. Ce bine era pe munteeeee la linişteeeee. Au venit şi ei să facă poze cu lacuuuu să le pună pe haifaiv, să zică şi ei că au fost la munte ca să vadă toată lumea ce marfăăăăă a fost ! Acu mi-am adus aminte de anu trecut când am fost în Bucegi că urcau bucureştenii cu gipanele până la Babele. Deh, am venit la munte şi pitzipoancele erau încălţate cu pantofi cu tocuri. Na câtă minte NU ai ? Răspuns…toatăăăă !

Aşa-mi vine să merg în pădure să scap de ei !!!! Da’ tre să aleg bine locu’ dinainte, să nu fie accesibil pentru maşini, că nici acolo nu scap de formele ăstea de existenţă.Ironia cea mai mare din toată povestea asta e căăăăă din toamnă o să merg cel mai probabil la master în Bucureşti. Să vezi atunci blesteme şi plânsete !

Anyway….the wind blows….acu ascult Lacrimosa….şi mi-e dor de shot-urile de tequila din R’n'B şi mă gândesc la voi. Mi-e dor de voi urâţilor !

Urăsc sfârşiturile

Nu mai îmi place nimic zilele ăstea ! Bănuiesc că am o stare uşor melancolică. Şi totul e legat de amintiri. Acum s-a dus şi licenţa şi o să ne împrăştiem cu toţii în zeci de locuri. În mintea mea se derulează într-un ritm constant ultimii 4 ani, momentele speciale din ei, bucuriile, tristeţile, dar mai ales prezenţa lor în toate. E greu, mai ales că ce a fost între noi toţi a fost ceva special. Acum câteva zile cineva îmi spunea că ăsta e testul adevărat şi că acum se va vedea cu adevărat cât de puternice şi de speciale sunt prieteniile pe care le-am legat în anii ăştia. E greu ! o să vină octombrie şi mi se va părea ciudat că nu mai stau cu sufletu’ la gură să ajungă cutărica aici şi nici nu voi mai auzi aceleaşi poveşti despre zilele de vacanţă. Locul acestora va fi luat de o tăcere, pentru ca mai apoi, în noiembrie să vină valu’ de noi feţe şi atunci totul o va lua de la capăt.

Se spune că nimic nu are cu adevărat un sfârşit. Pe dracu !

Se spune că nu există sfârşit, ci că se transformă. Pe dracu !

Se spun multe lucruri. Un lucru ştiu sigur şi anume că nu-mi plac sfârşiturile. Şi nu, nu sunt începuturi acolo unde sunt sfârşituri şi asta pentru că vieţile noastre nu sunt made in Hollywood. Ştiţi de ce în film totul e perfect ? Pentru că durează doar 2 ore. Vieţile noastre sunt puţin mai complicate. Lucrurile nu evoluează cum am vrea, întotdeauna apare câte altceva pe lângă, care ne distrage atenţia şi uite-aşa ajungem să ne trezim brusc şi să ne întrebăm Ce va mai face X ?

Bănuiesc că cel mai greu de acceptat de-a lungul vieţii e că oricât de mult ne-am stădui, sunt unele lucruri care nu pot fi controlate. Ăstea orice ai face sunt acolo, ca umbrele în urma noastră, uneori le vedem, alteori nu. Nu vor să plece dom’le ! Nu vor şi pace !

Mi-aş dori să fie mai multe lucruri simple în viaţa asta. Aici nu mă refer neapărat la lupta pe care o depui pentru a obţine un lucru, ci la durerile ăstea nenorocite de cap pe care ţi le dau unele gânduri. Ce bine ar fi fără ele, nu ?

Mâine şi poimâine o să-mi revăd un vechi prieten pe care nu l-am mai văzut de mult. Ştiu că el poate să-mi redea liniştea interioară, la fel cum o face la fiecare revedere. Are el darul ăsta mai special. Aici nu vorbesc despre o persoană, ci despre una dintre comorile naturii, muntele. Cunoscătorii ştiu cât de puternic e efectul muntelui şi al peisajelor lui.

Îmi cer scuze pentru faptul că am sărit de la una la alta în postu’ ăsta, dar am atât de multe gânduri pe care aş vrea să le exprim şi totuţi când încerc să le dau frâu liber, parcă nu ies bine. Sunt pierdută puţin în trecut printre ele şi e bine aici pentru o vreme. Poate vor să fie doar ale mele, să-mi aducă doar mie zâmbete sau feţe încruntate, pentru că nimeni în afară de mine nu le consideră atât de speciale.

   Melodia asta e cea mai în măsură să exprime ce e în mine. Sigur o cunoaşteţi