Weekend-u ăsta am fost la mare înălţime…aşa cam pe la 2341 m. Planul iniţial era să ajungem pe Moldoveanu, eu de-abia aşteptam, mai ales că nu am reuşit încă să ajung acolo niciodată. Am făcut noi planu’ de bătaie, trasee, refugii unde să dormim, că am zis că nu are rost să ne mai cărăm cortu’ după noi. Am plecat noi sâmbătă dimineaţă voioşi, voinici (a se citi somnoroşi) şi am ajuns în Victoria. Am întâlnit pe drum pe Andrei, un gagiu din Braşov care tot spre Moldoveanu se îndrepta şi l-am luat cu noi. Buuuun, baiu’ de-aici începe. Am intrat în Victoria să cerem indicaţii despre cum să ajungem în Viştea. Am oprit la o benzinărie şi băiatu’ de acolo ne-a zis că de la biserica tot înainte. Mumu, că nu era tocmai ăla drumu’ ! Ăla dădea în Viştiosoara, ulterior am descoperit că pentru Viştea nici nu trebuia să intrăm în oraş. În Viştişoara am oprit din nou să cerem indicaţii de la oameni. “Da, daaaaa, mergeţi bine, tot înainte şi daţi la drumu’ forestier şi de acolo ajungeţi la Moldoveanu“. Drept-i că am ajuns noi la un drum forestier cu marcaje şi am zis că suntem pe drumul cel bun. Şi am urcat de ne-a venit acru. Valea respectivă era distrusă, fuseseră avalanşe şi erau buştnei peste tot, cărarea pe care trebuia mers nu mai era, a trebuit să trecem peste apă, peste buşteni, prin noroi, peste stânci. Numai noi ştim cum am trecut. În vreo 2 ani traseu’ ăla o să fie impracticabil. Partea bună a fost că am întâlnit nişte peisaje super faine, vremea a fost faină, nu a fost excesiv de cald, a fost numai bine.
Buuuun, după vreo 4-5 ore de sărit peste tot felu’ de obstacole am ajuns într-un gol alpin, de unde am putut vedea şi creasta. După încă vreo 3 ore am ajuns la un lac. Şi atunci rotiţele noastre au început să se rotească şi Ramona a zis : Mă, din câte ţin eu minte, aici nu trebuia să fie un lac. Excelent ! 
Iar atunci tipul ăsta, Andrei zice : Am hartă, dacă vreţi ne putem uita pe ea!. Şi după ce ne-am uitat pe ea, am descoperit de ce e lacul ăla acolo…..PENTRU CĂ AM GREŞIT VALEAAAAA. Da, se pare că Valea Viştişoarei nu duce tocmai la Moldoveanu, iar lacul ăla era Lacul Viştişoara (2341 m). De fapt, se putea ajunge, dar cam greu, pentru că mai departe traseul era foarte abrupt, iar noi nu eram evident alpinişti, măcar o cordelină să fi avut.
Tipu’ ăsta era un împătimit al muntelui, ne-a spus că în fiecare sfârşit de săptămână fuge de gălăgia oraşului 
Dar era şi păţit, că la un moment dat a căzut în cap şi a stat în comă o lună de zile, de aceea avea casca mereu pusă pe cap. Apoi ne-a mai spus că s-a pierdut prin Piatra Craiului câteva zile. Ce mi s-a părut ciudat la el, mai ales la experienţa pe care a zis că o are, a fost faptul că de-abia sus a zis să se uite pe hartă, când puteam să ne uităm de jos de la bun început şi nu mai era nevoie să ne bazăm pe indicaţiile oamenilor, iar apoi alt lucru care m-a surprins a fost că nu avea telefon la el, ori dacă s-a şi pierdut şi s-a şi accidentat, cu atât mai mult trebuia să aibă telefon, în caz de ceva să poţi suna la Salvamont.
Ok, acum stabilit faptul că suntem pe valea paralelă, ce-i de făcut ? Că deja se însera. La un moment dat, trecuserăm noi pe lângă o stână, iar întrucât nu aveam corturi că am zis că dormim în refugiu’ de sus, am zis că era cea mai bună soluţie. Aşa că am decis să coborâm şi să stăm în stână , mai ales că nu avea niciun rost să ne asumăm nişte riscuri stupide şi să încercăm să urcăm mai departe. Andrei, nu ştiu ce a înţeles el, că a luat-o înaintea noastră şi numai ce-l vedem că merge mai departe de stâna respectivă. Dimineaţă el ne aştepta cam la juma’ de oră de noi, găsise adăpost sub o stâncă mare. Noaptea aia a fost cea mai groaznică din viaţa mea. Niciodată nu mi-a fost mai frică ! Am dormit iepureşte şi tresăream la fiecare foşnitură ! Nu a ajutat nici faptul că stâna asta era acoperită cu folii de celofan, care ştim cu toţii cum se comportă la vânt. Locul acela era foarte fain organizat, erau acolo de toate, ceaune, sandale, saci de lână pe care să dormi (dar noi am zis că e riscul să fie pureci prin ei şi am râmas la sacii noştri de dormit), era până şi un spray de gândaci (pe care Sorin l-a ţinut lângă el, i-am mai dat şi eu bricheta pe care o aveam la mine şi era pregătit în caz de venea ceva – a se citi urs - să “pulverizeze cu foc”). Problema cu stâna asta era poarta, care nu prea era, erau câţiva araci la distanţe relativ mari puşi. Nu mai e nevoie să spun că era mai mult de formă . Pe la 2 sau 3 noaptea am ieşit puţin şi am rămas cu gura deschisă când am văzut ce peisaj era în faţa ochilor mei. A fost un cer senin care arunca o lumină discretă asupra întregii văi. Excelent ! Bătea vântu’, aşa că nu am stat mult acolo, dar îmi pare rău că nu am făcut măcar o poză noaptea. Oricum nu ştiai cum era mai bine, să bată vântul sau să fie linişte deplină. Până la urmă nu am avut vizitatori “notorii”, cu excepţia câtorva şoricei, dar care nu au avut ei treabă cu noi.
Dimineaţă am luat-o înapoi la vale, din nou peste buşteni, stânci, ape şi noroaie. Vânătăi avem, băşici la picioare avem, zgârieturi, aşchii prin diferite părţi ale corpului şi febră musculară avem iarăşi. Ploaia aia de care vorbeau ăştia pe la tv că o să fie, ne-a ocolit. A picurat puţin, ne-a speriat suficient încât să ne scoatem salopetele, iar când le-am scos, s-a oprit Ceea ce a fost super pentru că ne făceam griji pentru cum o să reuşim să coborâm dacă o să se umfle râul.
A fost interesant, am învăţat toţi nişte lucruri care sigur ne vor fi de folos pe viitor. Duminică am revenit la 415 m, acolo unde ne simţim cel mai bine. La fix am ajuns pentru că începuse să tune şi să fulgere, iar la nici 10 minute după ce am intrat pe uşă a început vijelia afară. Iar apoi nimic nu a fost mai bun decât un duş fierbinte şi apoi fuga în pătuţ la nani Am şi dormit mai mult de 12 ore, că deh, trebuia să recuperez.
Acum programăm adevărata drumeţie pe Moldoveanu ! De data asta ajungem acolo sigur în vreo 2-3 săptămâni, numai să ţină vremea cu noi. Vedem ce-o ieşi, că de fiecare dată când sunt eu, Ramona şi Sorin reuşim să avem câte o aventură. Cică septembrie e luna cu cea mai stabilă vreme pe munte…să sperăm. Iar acum….câteva poze 
Apropo…chestia aia aşa mai portocalie / maronie dintr-o poză e apă foarte bogată în fier. Aşa arată locul pe unde trece ea, se colorează tot, ceva mai sus am văzut că şi stâncile aveau culoarea asta.
