Mica minune

Nu ştiu ce se întâmplă cu mine, dar de ceva vreme observ doar lucruri frumoase. Poate e efectul perioadei care o să vină. Nu ştiu, cert e că-mi place. Pentru mine, am decis că la sfârşitul fiecărei zile o să spun un “mulţumesc”, o să analizez ziua care a trecut şi o să mulţumesc pentru un anumit lucru, sau o să-i mulţumesc unei persoane. Astăzi am plecat cu noaptea-n cap din Bucureşti pentru a ajunge mai repede acasă şi de pe la mijlocul autostrăzii până aproape de Sibiu a fost vreme urâtă, ploaie şi pe alocuri lapoviţă. Dar la aproximativ 12 km de casă am avut parte de mica mea minune Cerul s-a înseninat, iar un superb curcubeu a apărut. Nu mai e nevoie să spun că feţele tuturor călătorilor s-au înseninat Îmi pare rău că nu am mai avut baterie la camera pentru a încerca să capturez farmecul momentului. Dar astăzi vreau să mulţumesc pentru acel moment special Chiar mi-era dor să văd un curcubeu !

26:09

Azi avem în meniu una albă şi una neagră. Una din ciclu’ Buchareşti is pleased to meet you şi cealaltă din ciclul Buchareşti wants you to go home. Pentru că am o stare interioară faină, o să încep cu aia albă.

Ei, din nou acasă pentru câteva zile. De fiecare dată când vin acasă îmi aduc aminte de citatul acela al lui Bălcescu despre Ardeal care spune aşa : Pe culmea cea mai înaltă a munţilor Carpaţi se întinde o ţară mândră şi binecuvântată între toate ţările semănate de Domnul pre pămînt; [........] Astfel este ţara Ardealului. Nu-mi amintesc acum exact toată descrierea aceea lungă şi frumoasă, de aceea mă opresc doar la puţinele cuvinte de mai sus.

Anyway…mi-era dor de păsul vieţii de-aici, deosebirile începând evident din trafic, dar nu vreau să vorbesc despre asta, pentru că ştie tot poporu’ cum NU se circulă prin Buchareşti.

Vreau să vorbesc în schimb despre ce-mi place să fac acolo. M-am surprins zilele ăstea uitându-mă tot mai mult la oameni, mai ales în metrou. Îmi place mult să mă uit la feţele oamenilor, să-i studiez, să le surprind mimicile care oglindesc gândurile care-şi fac loc în căpşorul lor. Îmi plac în special cuplurile şi grija pe care i-o poartă el ei. Felul în care o ţine mai strâns în braţe în momentul în care metroul execută o mişcare neaşteptată. Îmi place cum se privesc în ochi şi sunt în lumea lor fără să observe pe ceilalţi din jur sau cei din jur să observe declaraţiile permanente pe care şi le exprimă tacit.

Zilele trecute m-am plimbat şi prin Parcul Cişmigiu, unde am văzut cel mai fain efect al soarelui asupra apei. Forma un curcubeu care se reflecta în stropii care ţâşneau din mijlocul lacului. Mi-era dor să văd un curcubeu, chiar dacă acesta nu apăruse în urma unei ploi, ci e acolo în fiecare zi cu soare. Am dat de mâncare porumbeilor şi vrăbiuţelor, iar una din ele se uita foarte gingaş la mine. Iar lângă noi pe bancă erau doi bătrânei care au intrat foarte voioşi în vorbă cu noi. În ziua respectivă aşa plăcere mi-a făcut să-i ascult. Din felul în care vorbeau mi-am dat seama că erau probabil singuri de ceva vreme. Poate nevestele lor nu mai erau de mult printre noi. Poate acasă nu era nimeni care să-i asculte şi de aceea profitau din plin de orice companie li se oferea. Acceptau tacit orice aveai de zis, parcă fiindu-le teamă ca nu cumva să închei brusc acel schimb de replici şi să pleci mai departe lăsându-i din nou în singurătatea lor.

Mi-a mai plăcut să văd şi cupluri având câteva decenii în spatele lor, dar în felul în care mergeau braţ la braţ şi în privirile pe care şi le aruncau puteai vedea cât de puternică e legătura care îi unea. Ce poate fi mai frumos decât atât ?

Dar zilele ăstea nu mi-au adus doar stări în care ţi-ai fi dorit să rămâi mereu. Ceva problemuţe au fost desigur şi la Universitate, unde au afişat listele cu rezultatele în urma admiterilor, iar apoi surpriză-surpriză : cei admişi pe locurile cu taxă trebuia până în ora 15 să achite jumate din taxa de şcolarizare, taxă care nu se putea achita la secretariat, ci neapărat la bancă şi desigur că banca respectivă nu era deloc prin apropiere. Şi întrucât era 14:30, nu aveam efectiv cum să merg să plătesc şi să mă şi întorc cu chitanţa la ei până la ora 15. Şi am mers la secretariat să încerc să găsesc un compromis. Am vorbit foarte politicos, iar răspunsul a fost “Nu mă interesează, rezolvă-ţi problemele până la 3″. Nu ştiu ce se întâmplă, dar secretarele de pe la facultăţi au toate probleme de genul ăsta. Parcă au stat într-o peşteră şi apoi cineva a decis să le dea o funcţie în care să-şi pună ele în exerciţiu talentele lor de lucru cu publicu’ dezvoltate în peşteră.

Ce am făcut ? Bineînţeles că a doua zi la prima oră am fost în audienţă la şefa celei cu atitudine, adică la secretara şefă (care între noi fie vorba, în lumea facultăţilor, ea e buricul, dacă vrei ceva rezolvat la ea se merge). Şi să vezi drăcie ! Atunci s-a putut înţelege care a fost situaţia şi am putut fugi să plătesc, să depun chitanţa, iar ironia cea mai drăguţă a fost când a chemat-o pe doamna cu gura mare la ea în birou şi i-a spus să se ocupe personal de mine Aşa se fac lucrurile ! Şi apoi ce să vezi ? Doamna ştie să vorbească şi frumos ! Şi astfel am devenit masterandă la Universitatea din Bucureşti.

Înainte de poze, să explic ce e cu 26:09. E data de azi, dar am observat-o scrisă astfel în două locuri, o dată lângă autogara Militari şi a doua oară pe Valea Oltului, pe clădirea primăriei din Boiţa. Bineînţeles că mi-a trebuit oleacă până mi-am dat seama ce se vrea a fi, mai ales că era trecută după temperatură. Deh, io e blondă.

Iar acum poze Şi un weekend fain să aveţi !