Prince Valiant !

Discutam ieri cu un prieten şi tot aberând noi aşa, am ajuns să discutăm despre desenele la care ne uitam în copilărie. Ulterior am dat peste video ăsta la prietenu’ youtube. Oh…did it bring back memories ! Ţin minte că mă trezeam devreme să văd desenele pe care le dădeau pe Italia Uno. Şi în fiecare dimineaţă la ora 9 era Principe Valiant :X Nu mai e nevoie să vă spun că aveam un mic crush legat de el, aşa vedeam pe atunci bărbatul ideal Pe când eram mititică, toată vacanţa de vară o petreceam, aşa cum se obişnuia, la bunici. Toţi copiii plecau 3 luni de la părinţi şi mergeau la bunici, se golea cartieru’, puteau şi ăia mai bătrâni să spună că în sfârşit au linişte ) Noi aveam serioase probleme cu un vecin de-al nostru, Nenea Iliuţă care nu suporta el copiii, mereu urla la noi să plecăm din faţa blocului că facem prea multă gălăgie. Şi ce face orice copil care se respectă ? Păăăăi, ignoră avertismentele şi îşi vede de joacă. Numai că în cazul lui asta nu era o opţiune şi ieşea la noi cu japa (sau nuia) şi fugea după noi să ne altoiască. Iniţial a fost japa simplă ruptă din salcie….apoi a urmat The Japă, care era din sârmă ghimpată. O dată a dat cu chestia aia şi i-a găurit mâna unuia dintre copii. Om nebun, ce să mai ! Ai noştri aveau constant certuri cu el. Eu n-am păţit-o aşa de rău cu The Japă, dar era să iau un pumn în faţă de la el, din cauză că am îndrăznit să-i zic să nu mai arunce cu apă în noi, căci da….arunca şi cu apă. Eh…fiecare scară cu pensionarii ei !

Acu să mă întorc de unde am plecat Spuneam că pe vremea aia plecam şi eu la bunicuţii mei de la Azuga pe perioada verii. Şi acolo era lumea mea. Dimineaţa, bineînţeles aveam program de desene animate. Învăţasem toate melodiile de la desene, cu toate că erau în italiană. Dar aşa am început să învăţ limba asta, prin intermediul desenelor de la Italia Uno. Prietena mea cea mai bună din copilărie era de la Azuga. Ina o cheamă, mai suntem şi acum prietene, dar e mai greu cu distanţa, că ea s-a dus la facultate în Bucureşti. Poate acu când oi merge la master acolo să revină o parte din ce a fost. Aşa….să revenim….observ că am dificultăţi să mă menţin pe linia subiectului Ei, după desene, ieşeam cu Ina în parc şi ne dădeam pe leagăne. Şi ce făceam în timp ce ne dădeam pe leagăne ? Păi bineînţeles, cântam melodiile de la desene, asta de la Valiant fiind preferata mea Ştiţi că vă ziceam că am fost la avansarea în grad a unui prieten din copilărie ? Ei, el e tot din Azuga. Zilele trecute am ieşit cu el în oraş şi mi-a spus că primul lucru care-i vine în minte când se gândeşte la mine e tocmai cântatul ăsta ce-l “practicam” cu Ina în parc. N-am ştiut dacă să râd sau să mă ruşinez când a zis asta E, tocmai asta e ce-mi place cel mai mult la copii şi anume faptul că fac ce vor fără să le pese cine se uită sau ce spune

Mai jos arătându-ne fildeşii, eu şi Ina prin 2002….şi desigur, genericul în italiană de la Principe Valiant.

Lecţii de viaţă…via copilărie

Astăzi am spart puţin lăcatu’ la cutia cu amintiri şi am ajuns pe tărâmul copilăriei io am avut o copilărie faină până la un punct…eram cred că prin a 2a sau a 3a când am fost forţată să mă trezesc la realitate….realitatea celor mari…a fost o perioadă foarte grea, problema fiind aceeaşi ca în cazul multor familii din zilele noastre….banii…a fost o bucată de vreme în care amândoi părinţii şi-au pierdut locurile de muncă şi am fost forţaţi să trăim din ajutoarele lor de şomaj şi împrumuturile de la neamuri şi prieteni…e greu, mai ales pentru un copil.

Ţin minte că ziua mea preferată din lună era aia când lua mama şomaju’, că ne lua întotdeauna pe mine şi pe fratele meu cu ea şi după ce lua banii ne cumpăra câte un corn cu vanilie bucuria noastră.

Noi nu prea ne dădeam seama ce se întâmpla…fratele meu cu atât mai puţin pentru că era şi mai mic decât mine…părinţii noştri la început au încercat să ne protejeze şi să ne ţină deoparte de problemele pe care le aveam, dar cu timpul am observat că nu mai mergeam în excursii cu colegii, că adidaşii dacă se rupeau nu apăreau alţii noi, ci ăia erau cusuţi, lipiţi şi peticiţi până nu se mai putea face nimic cu ei.

Ţin minte că eram singura din clasă care era prinsă în realitatea celor mari. Eram singura căruia părinţii i-au spus că nu există Moş Crăciun, Moş Nicolae sau Iepuraşul de Paşte, discuţie pe care aş fi vrut să n-o am niciodată. Iar copiii sunt răi, mai ales la vârsta aia, de aceea obişnuiam să spun mici minciunele, să spun că am primit cadouri, când noi de fapt nu aveam bani nici de brad.

Copiii sunt răi şi egoişti…şi judecă foarte mult. Ţin mine că eram în faţa blocului cu toţi copiii de-aici şi jucam şencăl (elasticul) şi copiii îşi mai luau îngheţate şi gume…eu înghiţeam în sec de multe ori. Iar o copiluţă, MIhaela o chema, care provenea dintr-o familie cu ceva bănuţi, fiind ea foarte ofticată pe mine că eram pe cale să câştig, s-a enervat, a rupt şencălu, apoi a venit la mine, m-a tras de păr şi mi-a spus foarte senină “Nu mai vreau să mă joc cu tine, că ţie nu-ţi dau părinţii nici 500 de lei pe săptămână !” Bineînţeles că a doua zi era la mine la uşă, dar pe moment mi-a fost aşa de ruşine că eram săraci şi mai ales că a zis cu voce tare şi a aflat toată lumea. Deh şi copiii ştiu să rănească, încă foarte bine şi fără să-şi dea seama.

Au fost câţiva ani foarte dificili care m-au adus pe calea maturităţii mult prea repede. Dar pe de o parte sunt bucuroasă că i-am avut pentru că am aflat cu adevărat care e valoarea banilor şi cât de tare trebuie să te zbaţi şi până unde trebuie să mergi pentru a obţine ceva. Anii ăia m-au învăţat foarte multe.

Am învăţat că banii nu aduc fericirea, dar o întreţin pentru că nu poţi să fii cu adevărat fericit decât câteva clipe, pentru că apoi te năpădesc iar grijile şi trebuie să te gândeşti de unde scoţi banii pentru mâncarea de mâine.

Am învăţat că prietenii adevăraţi rămân lângă tine indiferent de vremurile prin care treci.

Am învăţat de asemenea că deşi la întrunirile de familie totul e frumos şi roz, îti dai seama cu adevărat de cum stau lucrurile doar când ai nevoie de ceva…şi atunci vezi care e valoarea “relaţiilor de familie”.

Am învăţat că nu te poţi baza pe nicio promisiune şi pe niciun cuvânt dat la repezeală, chiar dacă pare luminiţa de la capătul unui foarte lung tunel. Dacă vrei să faci ceva, cel mai bine faci singur, pentru că nimeni nu face pentru tine.

Am învăţat că oricât mi-aş dori să fie lucrurile altfel, nu sunt şi că nu are niciun rost să visez, pentru că în momentul în care o să deschid ochii, necazurile tot acolo vor fi.

Dar poate cel mai presus de toate am învăţat cât e de importantă familia şi cât de mult îşi iubesc părinţii copiii.

Mai jos o poză din perioada aia mi-a foarte dragă poza asta, deşi io-s pe jumătate adormită în ea Veniseră bunicii de la Azuga pe la noi şi mamaie se juca cu noi şi ne-a pus mie şi fratelui meu bigudiuri în cap…fratelo le dăduse jos, venea rându meu. E poză la poză, de-aia calitatea lasă de dorit