Înapoi în timp

Pe vremea studenţiei am descoperit Festivalul Internaţional de Film Documentar Astra Film. Şi ce zile faineee ! Ne strângeam mai mulţi, ne luam abonamente pentru toată durata festivalului şi erau zile în care stăteam de dimineaţa până seara acolo. Eram dotaţi şi cu de-ale gurii, aşa că nimic nu ne împiedica să ne bucurăm de experienţă. Bineînţeles că unii dintre noi mai şi adormeau şi alţii făceau glume pe seama lor. Era o atmosferă aşa faină ! Urcau regizorii pe scenă şi purtam discuţii cu ei, iar dacă pauzele între filme erau mai lungi, de obicei la parterul sălii se organizau diferite evenimente. Ţin minte că în 2007 că au adus pe Junii Sibiului şi pe lângă asta ne-au dat să degustăm vin şi brânză tradiţională. Şi tulaaai ce vin bun o mai fost şi ăla !!!!
Accidental am auzit la radio o reclamă la zilele Astra Film în Bucureşti şi că la Muzeul Ţăranului şi la Centrul Naţional de Artă vor rula cele mai apreciate documentare şi cele care au luat premii la ultima ediţie. Cum am auzit am pus mâna pe telefon şi am convocat “ieşeala” ca să zic ca-ntr-o reclamă. Noi am ales să mergem la Centrul de Artă, că era mai aproape. N-am mai fost niciodată acolo, da’ am rămas impresionată de sală. Foarte faină ! La început nu eram decât 5 persoane acolo şi mi-a părut rău că doar atât e apreciat festivalul în Bucureşti, dar pe măsură ce avansa documentarul, apăreau tot mai multe persoane, iar la începutul celui de-al treilea documentar, sala era plină, erau oameni şi la nivelele superioare ale sălii. Which was nice to see ! Am întâlnit şi persoane de acasă acolo, which was also nice
Iar dacă sâmbătă o fost aşa fain afară (erau oamenii în tricou, da’ io tot nu mi-am dat jos geaca ), am profitat şi m-am plimbat puţin prin Cişmigiu. Ce să mai ? Zilele ăstea m-am simţit ca-n primii ani ai facultăţii.
Am făcut şi ceva poze, dar pe zi ce trece simt nevoia tot mai mult de un curs de fotografie. Poate de-aia nici nu mai postez atât de des. După ce termin master-ul şi voi avea mai mult timp liber, m-oi ocupa şi de curs. All in good time

Pretty Lights

Spre ruşinea mea, doar ieri am reuşit să-mi fac timp să merg să văd luminiţele de Crăciun. Când a fost “aprinderea” oficială nu am vrut să merg pentru că ştiam că o să fie multă lume şi oricum nu o să văd mare lucru. Aşa că am preferat să-mi ocup timpul cu altceva. Dar ieri am simţit nevoia să merg să le văd. Nu ştiu la ce mă aşteptam. Aşa că mi-am agăţat camera de gât şi am luat-o la pas. Am mers de la Romana până la Unirii şi mai apoi până la Casa Poporului. Mi-a plăcut foarte mult ideea cu sania Moşului lângă brăduţ. Mi-au mai plăcut 2 locuri “de băgat capul pentru poză” (aşa s-a exprimat un copilaş când am trecut pe lângă ele ). Am stat puţin pe marginea patinoarului şi m-am uitat la cei care se dădeau pe gheaţă şi erau toţi foarte fericiţi. Apoi am luat la pas Bulevardul Unirii şi mi-a lăsat un uşor gust amar. Erau acele căsuţe, iar eu mă aşteptam să se vândă chestii care au legătură cu perioada în care ne aflăm. Dar printre acele căsuţe erau şi unele în care se vindeau tot felu’ de porcării pe care le vezi şi la gurile de metrou. De la ghiuluri până la alte chestii de prost gust. Mi-au plăcut în schimb căsuţele unde se vindea turtă dulce, deşi nu sunt amatoare. Mi-a plăcut cum arătau figurinele acelea Şi am fost foarte amuzată când la una din căsuţe, unde un nene făcea colaci secuieşti, o scos de sub masa respectivă o chestie care semăna cu un uscător de păr pe care l-a îndreptat spre colacul care se prăjea. Sper totuţi că era doar o chestie care semăna cu uscătorul şi să nu fi fost chiar aşa ceva:)

Mi-a fost milă în schimb de o copilă. Era fix la intrare pe bulevard o sanie, iar în ea era o fetiţă costumată în spiriduş. Şi toată lumea se suia lângă ea în sanie pentru a face poză. Dar ea săraca avea o mutrişoară Vedeai pur şi simplu cât de mult îşi dorea să se fi aflat în alt loc şi cât de îngheţată era.

Mi-a făcut bine plimbărica. M-am simţit foarte bine când am ajuns acasă. Îmi place foarte mult când e mai răcoare afară şi simt că-mi îngheaţă faţa. Iubesc senzaţia aia. Mi-aş fi dorit să se şi simtă în aer că vine Crăciunul. Deşi se auzeau colinde la căsuţe, părea că nu-şi au locul acolo. Nu ştiu, ceva nu se lega. Sau poate mi se pare mie….

Sunt nedumerită

Măi, oricât de tare m-aş strădui, descopăr că sunt anumite lucruri pe care mi-e cu neputinţă să le înţeleg, lucruri legate de bucureşteni…sau nu, impropriu spus, pentru că de la o vreme şi cei care nu sunt bucureşteni le fac….aşa că mai bine să le numesc lucruri pe care le întâlnesc zilnic în capitală. Pentru că merg mult cu metroul, hai să începem cu asta. Primul lucru pe care nu-l înţeleg e graba asta a oamenilor, nu înţeleg unde se grăbesc toţi; mereu, la orice oră, toată lumea fuge prin pasajele ălea. Da’ hai să zicem că poate îi prind eu pe oameni când trebuie să ajungă undeva. Da’ chiar tot timpu’ ? Şi „la suprafaţă” e acelaşi lucru. Toată lumea fuge. Dar ce mă deranjează mai mult e faptul că se bagă în tine, te calcă şi mai ştiu eu ce, dar n-ai să auzi un „pardon”. Asta e din altă lume….una paralelă. Apropo de politeţurile ăstea, eu sunt obişnuită când merg la magazin să spun cu vă rog daţi-mi….şi apoi mulţumesc. Ce mă distrează e modul în care se uită vânzătoarele la mine. Bănuiesc că nu aud prea des cuvintele ăstea. Sau, ca şi mai sus, am nimerit eu fix magazinele ălea.

Să revenim la metrou. Ce nu înţeleg iarăşi e lupta aia care se dă pentru locurile pe scaunele din metrou. Când plec de la lucru, sunt cu mai mulţi colegi şi îi văd cum se bagă în faţă doar ca să prindă un loc, deşi noi stăm la birou 8 ore şi nu se poate spune că suntem obosiţi. Mi s-a întâmplat o dată un lucru tragi-comic legat de locurile ălea. Erau 3 locuri libere pe o banchetă şi m-am îndreptat să ocup unul din ele întrucât am văzut că nu le ocupă nimeni. Şi când să dau să mă aşez, nu ştiu de unde a apărut un om sub mine. Am rămas ca bou ! Ce se întâmplase de fapt….nenea respectiv (care by the way, nu ştiu din ce grotă era venit) stătea pe locul de lângă, moment în care şi-a observat un amic şi ce face omul nostru ? Se întinde pe 2 locuri pentru a păstra unul şi pentru amicul lui. Situaţia a fost amuzantă prin natura ei, dar tragică pentru că mi-am dat seama de lipsa de educaţie care există. Nu…nu lipsa de educaţie…lipsa bunului simţ (hai că am vorbit ca pensionarii…dar aşa e).

Aşa…alt lucru pe care nu-l înţeleg, e treaba cu scările rulante. Era într-o zi pasajul Unirii blocat pur şi simplu până la mijloc. Nu ştiam ce se întâmplă, dar am decis să încerc să trec pe lângă acei oameni şi când am ajuns la capăt am descoperit că toată lumea aştepta la coadă să urce cu scările rulante. Înţelegeam dacă erau multe scări de urcat, dar în 20 de secunde le urcai pe ălea care erau. Nu spun că eu nu urc cu „rulantele”, dar urc doar dacă nu e „ambuteiaj” în faţa lor sau am bagaj mare.

Acum să ieşim la suprafaţă….Semafoarele ! Maşinile trec pe roşu de ţi-e şi frică să treci la trecere, când la tine e verde. Era să o păţesc în faţă la Cotroceni când în naivitatea mea am dat să trec strada pe culoare verde. Unde mi-a fost capul ? Nu era mult până mă înprăştia maşinuşa respectivă. Pietonii la fel. Trec străzile indiferent de culoare. De fiecare dată îmi aduc aminte de o replică din Sub Soarele Toscanei în care spunea că verdele înseamnă go, iar roşul…just a suggestion. Cam aşa şi aici.

Şi last but not least…cititul…pe mine mă amuză teribil ce se întâmplă şi nu mă refer la citit, ci la ce se întâmplă cu cei din jurul tău când tu ai ceva în mână cu nişte litere pe el. Automat 2-3 persoane din vecinătatea ta stau pironiţi cu ochii în materialul tău, că e interesant sau nu. Iniţial am crezut că e doar vorba despre ziare, dar într-o zi am luat de curiozitate la mine un bon de casă şi m-am prefăcut că-l studiez cu meticulozitate. Ei, la fel făceau şi alte 2 persoane de lângă mine. De ce ? Habar n-am Dar e funny şi trebuie să recunosc că lucrul ăsta e universal, pe oriunde am fost reacţia a fost aceeaşi.

Gata ! Deocamdată nu am chestii pe care să nu le înţeleg….dacă ştie totuşi cineva care e explicaţia pentru ce am spus mai sus, feel free to tell me. Până atunci…numai bine…semnat : o ţărancă de la provincie Am auzit de multe ori expresia asta şi mă amuză teribil…nu spun de ce că-mi sare lumea-n cap

A…..şi un lucru care nu are absolut nicio legătură cu ce am scris mai sus….nici în clin nici în mânecă….tot prin metrou….veneam într-o seară de la cursuri şi eram pur şi simplu frântă de oboseală, tot ce vedeam în faţa ochilor era patul meu de acasă. Aşteptam liniştită metroul cu ochii lipiţi de ecranele ălea pe care erau arătate poante (gags-uri) când observ un ursuleţ imens de plus că se deplasa voios prin staţie. Băi, am zis că încep să am vedenii de la oboseală. Nope ! Era un băiat foarte drăguţ în spatele lui care ducea respectivul ursuleţ probabil prietenei lui şi spun asta pentru că avea un zâmbet uriaş pe faţă (atât cât se vedea de după chestia galbenă gigantică pe care o avea în braţe) şi avea şi o privire tipică pentru o persoană îndrăgostită care se află pe la începutul unei relaţii. Ei, ursuloiul acela a înveselit automat pe toate persoanele pe lângă care a trecut. Doamnele şi domnişoarele mai alea au fost topite după el. A fost cel mai adorabil lucru pe care l-am văzut în metrou Ce era şi mai drăguţ era modul în care se chinuia băiatul respectiv cu el, dat fiind faptul că nu vedea absolut nimic în faţă. Iar când a trebuit să coboare nişte scări a fost foarte amuzant

26:09

Azi avem în meniu una albă şi una neagră. Una din ciclu’ Buchareşti is pleased to meet you şi cealaltă din ciclul Buchareşti wants you to go home. Pentru că am o stare interioară faină, o să încep cu aia albă.

Ei, din nou acasă pentru câteva zile. De fiecare dată când vin acasă îmi aduc aminte de citatul acela al lui Bălcescu despre Ardeal care spune aşa : Pe culmea cea mai înaltă a munţilor Carpaţi se întinde o ţară mândră şi binecuvântată între toate ţările semănate de Domnul pre pămînt; [........] Astfel este ţara Ardealului. Nu-mi amintesc acum exact toată descrierea aceea lungă şi frumoasă, de aceea mă opresc doar la puţinele cuvinte de mai sus.

Anyway…mi-era dor de păsul vieţii de-aici, deosebirile începând evident din trafic, dar nu vreau să vorbesc despre asta, pentru că ştie tot poporu’ cum NU se circulă prin Buchareşti.

Vreau să vorbesc în schimb despre ce-mi place să fac acolo. M-am surprins zilele ăstea uitându-mă tot mai mult la oameni, mai ales în metrou. Îmi place mult să mă uit la feţele oamenilor, să-i studiez, să le surprind mimicile care oglindesc gândurile care-şi fac loc în căpşorul lor. Îmi plac în special cuplurile şi grija pe care i-o poartă el ei. Felul în care o ţine mai strâns în braţe în momentul în care metroul execută o mişcare neaşteptată. Îmi place cum se privesc în ochi şi sunt în lumea lor fără să observe pe ceilalţi din jur sau cei din jur să observe declaraţiile permanente pe care şi le exprimă tacit.

Zilele trecute m-am plimbat şi prin Parcul Cişmigiu, unde am văzut cel mai fain efect al soarelui asupra apei. Forma un curcubeu care se reflecta în stropii care ţâşneau din mijlocul lacului. Mi-era dor să văd un curcubeu, chiar dacă acesta nu apăruse în urma unei ploi, ci e acolo în fiecare zi cu soare. Am dat de mâncare porumbeilor şi vrăbiuţelor, iar una din ele se uita foarte gingaş la mine. Iar lângă noi pe bancă erau doi bătrânei care au intrat foarte voioşi în vorbă cu noi. În ziua respectivă aşa plăcere mi-a făcut să-i ascult. Din felul în care vorbeau mi-am dat seama că erau probabil singuri de ceva vreme. Poate nevestele lor nu mai erau de mult printre noi. Poate acasă nu era nimeni care să-i asculte şi de aceea profitau din plin de orice companie li se oferea. Acceptau tacit orice aveai de zis, parcă fiindu-le teamă ca nu cumva să închei brusc acel schimb de replici şi să pleci mai departe lăsându-i din nou în singurătatea lor.

Mi-a mai plăcut să văd şi cupluri având câteva decenii în spatele lor, dar în felul în care mergeau braţ la braţ şi în privirile pe care şi le aruncau puteai vedea cât de puternică e legătura care îi unea. Ce poate fi mai frumos decât atât ?

Dar zilele ăstea nu mi-au adus doar stări în care ţi-ai fi dorit să rămâi mereu. Ceva problemuţe au fost desigur şi la Universitate, unde au afişat listele cu rezultatele în urma admiterilor, iar apoi surpriză-surpriză : cei admişi pe locurile cu taxă trebuia până în ora 15 să achite jumate din taxa de şcolarizare, taxă care nu se putea achita la secretariat, ci neapărat la bancă şi desigur că banca respectivă nu era deloc prin apropiere. Şi întrucât era 14:30, nu aveam efectiv cum să merg să plătesc şi să mă şi întorc cu chitanţa la ei până la ora 15. Şi am mers la secretariat să încerc să găsesc un compromis. Am vorbit foarte politicos, iar răspunsul a fost “Nu mă interesează, rezolvă-ţi problemele până la 3″. Nu ştiu ce se întâmplă, dar secretarele de pe la facultăţi au toate probleme de genul ăsta. Parcă au stat într-o peşteră şi apoi cineva a decis să le dea o funcţie în care să-şi pună ele în exerciţiu talentele lor de lucru cu publicu’ dezvoltate în peşteră.

Ce am făcut ? Bineînţeles că a doua zi la prima oră am fost în audienţă la şefa celei cu atitudine, adică la secretara şefă (care între noi fie vorba, în lumea facultăţilor, ea e buricul, dacă vrei ceva rezolvat la ea se merge). Şi să vezi drăcie ! Atunci s-a putut înţelege care a fost situaţia şi am putut fugi să plătesc, să depun chitanţa, iar ironia cea mai drăguţă a fost când a chemat-o pe doamna cu gura mare la ea în birou şi i-a spus să se ocupe personal de mine Aşa se fac lucrurile ! Şi apoi ce să vezi ? Doamna ştie să vorbească şi frumos ! Şi astfel am devenit masterandă la Universitatea din Bucureşti.

Înainte de poze, să explic ce e cu 26:09. E data de azi, dar am observat-o scrisă astfel în două locuri, o dată lângă autogara Militari şi a doua oară pe Valea Oltului, pe clădirea primăriei din Boiţa. Bineînţeles că mi-a trebuit oleacă până mi-am dat seama ce se vrea a fi, mai ales că era trecută după temperatură. Deh, io e blondă.

Iar acum poze Şi un weekend fain să aveţi !

“Buchareşti”

Ieri am umblat de mi-au sărit capacele…umblat prin mândra noastră capitala. A trebuit să merg să mă înscriu la încă un master. Vedem la care intrăm Am plecat de aici la 5 dimineaţa şi am ajuns la 9 juma în Bucureşti. Drumul încolo a fost ok, mai mult datorită companiei, că ştim toţi că mereu e mai bine când mai călătoreşti cu cineva. Cineva-ul meu a fost Paula, my best friend. Noi suntem ca siamezele, ne-am cunoscut la facultate în anul 3 şi de atunci unde e una, e şi cealaltă…bine, mai puţin acum că ea e din Vâlcea. Iar acum la master mergem tot împreună…nu la acelaşi master, dar amândouă suntem la Bucureşti.

SO….ajuns în Bucureşti…buuun….hai la metrou să mergem întâi să lăsăm bagajele la cineva pentru a nu le căra după noi toată ziua. Apoi am mers la Titu Maiorescu să vedem dacă au programat interviurile de admitere…şi fix pix…că au mai lungit perioada de depunere a dosarelor până la sfârşitul lunii. Rahat !

Apoi am mers dincolo la Universitatea din Bucureşti pentru a ne depune dosarele. Pe site scria că sediul e la Politehnică. MUMUUUU ! Că am ajuns acolo şi ne-au zis că s-a mutat în Panduri. Acum rahat…care-i panduri ? După lupte seculare cu traficul care au durat juma de oră (asta o ştiu de la perlele de la bac), ne-am dat seama cum se ajunge acolo. Am intrat într-o curte care arăta ca în filmele de groază. Jumate din ea era în renovare, cealaltă jumate acoperită de vegetaţie. Buuun, na acu unde-i facultatea de psihologieeee ? Am mers prin curtea aia de ni s-a făcut rău ! Eventually am dat de ea, era în fundu fundu fundului. Şi hai să ne înscriem. “ĂĂĂĂ, nu vă supăraţi, taxa de înscriere unde se achită ?”…”A, păi trebuie să mergeţi la o sucursală BCR, cea mai apropiată e la Apaca”. Dumnezei şi sfinţi ! Acum întoarce-te de unde ai venit. Şi era o căldurăăăăăăă. Am ajuns noi la BCR – gândim la fel ( i-auzi că aştia deja ştiu unde vreau să-i bag ! ). Şi era o coadă acolooooo ! Bine măcar că era frumuşel agentu’ de pază, că am avut la ce ne holba. Am plătit taxa şi acu fugi repede în panduri că înscrierile erau până la 2. Când ajungem acolo : “Păi nu aveţi la dosar copie după buletine”. Blesteme iar ! Noroc că era un xerox aproape şi am rezolvat în timp util. Ce nu înţeleg e de ce nu au precizat chestiile ăstea din start, că doar taxa aia o puteam achita aici ! Mă rog, te uiţi pe site, te uiţi şi la avizier la ei şi nu scrie nicăieri de achitarea taxei în cont şi nici de copie după buletin.Anyway, bine că s-a terminat totul cu bine până la urmă !

Şi gataaaaa cu înscrierile. Acum urma să mergem să vedem apartamentu’ pe care-l vom numi casă anii următori. Hai înapoi la Politehnică şi ia metrou’. Când am ieşit din metrou, ce să vezi….erau palmieri ! Eram, what the hell ? Văzut apartamentu’, plăcut, săptămâna viitoare încheiem contract şi gata

Iar apoi fugi iar la metrou şi mergi până la Republica, unde m-am întâlnit cu al meu tată pentru a veni acăsică. Iar de acolo până la intrarea în autostradă am făcut nici mai mult, nici mai puţin de 2 oreeeeee. Rău se mai circulă în mândra noastră capitală dom’le. Am ajuns în Sibiu la 11, că nici pe Valea Oltului nu se circula prea lejer.

Partea faină a fost că am prins un apus de soare superb pe autostradă.

Poze foarte puţine am făcut pentru că am fost tot pe fugă şi nu am avut timp pentru ele. Am făcut totuşi câteva. Una din ele fiind la ieşire din Politehnică, iar ea exprimă cel mai bine umblatu’ ăla la care am fost supuse de către cei de la facultate până am ajuns să ne înscriem. Ham ham-u ăla tolănit l-am găsit în autogară la Piteşti, dormea în poziţia aia nestingherit de călătorii care se perindau prin jurul lui. Am zis să pun o poză şi cu palmieriiiii de lângă bloc. Şi desigur apusul peste combinatul de la Piteşti.

Concluzii : Bucureştiu’-i un oraş destul de fain dacă ai timp să ridici capul din pământ şi să te uiţi în jur, am văzut nişte clădiri cu nişte detalii arhitecturale absolut superbe.

Oamenii sunt mai grăbiţi decât aici şi nu răspund cu zâmbetul pe buze când le ceri indicaţii.

Iar ultima concluzie : Am cel mai fain oraş din ţară )

Poze