Overdue Tag

Am primit acum câteva zile o leapşă de la Cristi, dar nu am avut timp să mă ocup de ea…acum am ceva timp liber şi voi purcede în a o onora Deci să începem…

1.Who I am?
Nightwish – Angels fall first
2.What was this day like?
Redemption – Black and White World
3.What should I do with my life?
Ying Yang Twins – Hoes ))) Hai că asta-i bună
4.What are my parents like?
Myrath – Forever and a Day
5.What is love?
Helloween – Forever and One
6.What I do in school? parcă aş schimba school-u cu work-u
Angels and Airwaves – Good Day … asta-i varianta valabilă numa’ pentru zilele de vineri
7.What’s my motto?
U2 – I’m Not Your Baby
8.What is the first thing I think first time when I wake up? de ce e dubla afirmaţie cu first ? Nu sună bine la urechea mea
Sonata Arctica – False News Travel Fast
9.What is the first thing I think when I see my teachers? aici aş schimba teachers-ii cu co-workers-ii
Stereophonics – It Means Nothing
10.What is my life like?
Iron Maiden – Two Minutes to Midnight … not really…că în ultima vreme am picat seara ca MIG-u…mai rar m-o prins miezu’ nopţii trează…i know…i suck !

Io-s naşpa şi nu dau mai departe leapşa asta, uite-aşa !!!
Weekend fain !

Înapoi în timp

Pe vremea studenţiei am descoperit Festivalul Internaţional de Film Documentar Astra Film. Şi ce zile faineee ! Ne strângeam mai mulţi, ne luam abonamente pentru toată durata festivalului şi erau zile în care stăteam de dimineaţa până seara acolo. Eram dotaţi şi cu de-ale gurii, aşa că nimic nu ne împiedica să ne bucurăm de experienţă. Bineînţeles că unii dintre noi mai şi adormeau şi alţii făceau glume pe seama lor. Era o atmosferă aşa faină ! Urcau regizorii pe scenă şi purtam discuţii cu ei, iar dacă pauzele între filme erau mai lungi, de obicei la parterul sălii se organizau diferite evenimente. Ţin minte că în 2007 că au adus pe Junii Sibiului şi pe lângă asta ne-au dat să degustăm vin şi brânză tradiţională. Şi tulaaai ce vin bun o mai fost şi ăla !!!!
Accidental am auzit la radio o reclamă la zilele Astra Film în Bucureşti şi că la Muzeul Ţăranului şi la Centrul Naţional de Artă vor rula cele mai apreciate documentare şi cele care au luat premii la ultima ediţie. Cum am auzit am pus mâna pe telefon şi am convocat “ieşeala” ca să zic ca-ntr-o reclamă. Noi am ales să mergem la Centrul de Artă, că era mai aproape. N-am mai fost niciodată acolo, da’ am rămas impresionată de sală. Foarte faină ! La început nu eram decât 5 persoane acolo şi mi-a părut rău că doar atât e apreciat festivalul în Bucureşti, dar pe măsură ce avansa documentarul, apăreau tot mai multe persoane, iar la începutul celui de-al treilea documentar, sala era plină, erau oameni şi la nivelele superioare ale sălii. Which was nice to see ! Am întâlnit şi persoane de acasă acolo, which was also nice
Iar dacă sâmbătă o fost aşa fain afară (erau oamenii în tricou, da’ io tot nu mi-am dat jos geaca ), am profitat şi m-am plimbat puţin prin Cişmigiu. Ce să mai ? Zilele ăstea m-am simţit ca-n primii ani ai facultăţii.
Am făcut şi ceva poze, dar pe zi ce trece simt nevoia tot mai mult de un curs de fotografie. Poate de-aia nici nu mai postez atât de des. După ce termin master-ul şi voi avea mai mult timp liber, m-oi ocupa şi de curs. All in good time

Oamenii de lângă noi (II)

De data asta o să zic de uaminii din ză tramvai că şi-aşa-i văd în fiecare dimineaţă. Într-una din dimineţi mă gândeam io că oare dacă ar fi să le spun în vreun fel, cam cum le-aş spune…mno, ce mi-o bubuit mintea, pun mai jos.
Cred că primul personaj care-ţi sare-n ochi-i Vânătoru’ de Locuri. Ăsta e un uom care sare lejer o suta cinj’ de kg, iar când trece grăbit pe lângă tine în tramvai te destabilizează total. El o învăţat toate persoanele care merg cu tramvaiu’ şi cum se urcă în el, scanează teritoru’ şi merge şi se postează lângă persoana care stă jos şi care coboară cel mai repede, ca să şadă fundu’ lui bine restul drumului. Asta face şi la dus şi la întors. Pentru mine-ar fi obositor să încep să memorez toate persoanele din tramvai, să văd care unde coboară…io am reţinut doar pe ăia care mi-o sărit în ochi.
Apoi îl avem Visătorul. E un tânăr care stă întotdeauna în acelaşi loc, în picoare, la geam, sprijinindu-se de bară. Foarte rar ascultă muzică, dar în schimb mereu priveşte pe geam. Nu se uită niciodată în jurul lui. Până mai de curând avea o freză gen anii ’80, gelată şi dată peste cap, dar acum a revenit în prezent
Roz is the new Everything. Ăstea “ie” doo fiinţe, care îmbracă atât de mult roz încât curând mă tem că o să trebuiască să-mi iau ochelari de-ăia de protecţie folosiţi de sudori, până şi pe buze se dau cu un ruj care are o culoare foarte dubioasă, de nu le mai poţi diferenţia bine buzele de restul feţei, pentru că şi în obraji pun smac de-ăla roooozzzz. Ele “este” eleve la un liceu, dar ele merge la şcoală doar cu o gentuţă mititică. Iniţial am zis că au totuşi un caieţel acolo, dar într-o zi una din ele nu-şi găsea nush ce şi şi-o golit poşetuţa şi tulai mumăăă câte farduri avea acolo. Io în a 10a de-abia descoperisem creionu’ de ochi şi aveam un ghiozdan atât de încărcat încât mă cocoşa, mai ales în zilele în care aveam şi oră de sport. Ele este foarte cu nasu’ pe sus aşa de felu’ lor.
Vrăjitoarea. Ştiu…nu e nice să zic de cineva aşa ceva, dar, la tanti asta, dacă te uiţi din profil, chiar ai impresia că e ca o vrăjitoare. Are nasu’ lăsat în jos şi barba puţin mai ieşită. Ea este o femeie care veşnic are probleme, că se mai întâlneşte uneori cu altă colegă de lucru şi mereu se plânge de câte ceva. Nu prea am văzut-o râzând…cel mult zâmbind aşa uşor, dar asta a fost doar când îşi lua copilul cu ea la lucru.
Omu’ Telefon. Pe ăsta mi-ar plăcea să-l duc pe munte, într-un loc unde nu e semnal. Cred că şi-ar face harakiri. El e mereu cu telefonu’ în mână, cred că şi în somn şi-l ţine în mână. Şi vorbeşte la telefon atât de taare şi pe deasupra mai e şi genu’ ăla de om care se plimbă înainte şi înapoi în timpul unei convorbiri, de face ture de tramvai într-una. Toţi ştim problemele lui şi ale iubitei, toţi ştim că el a avut accident şi toţi ştim ce planuri are el pentru weekend. Veşnic vorbeşte la telefon. Într-o zi doar l-am văzut că nu vorbea şi asta pentru că el tot suna şi persoana respectivă nu vroia să-i răspundă. S-o fi certat cu “puiu’” ? Aflu io mâine sigur )
Cine ar mai fi ? Ah, da ! Sudoku-man. El este un nenea cam pe la vreo 50 de ani şi el face întotdeauna sudoku. Şi pe el în găsesc stând pe scaun, mereu în acelaşi loc. Dar nenea ăsta face sudoku cu o rapiditateeee !!! Io nu ştiu să mă joc, adică ştiu regulile, ştiu ce tre’ făcut, dar nu mă tentează. Da’ nenea ăsta “rulează” !
De treci calea călătoare. Of cors, că e un cerşetor. Acum că e mai frig, l-am văzut mai rar. Dar de regulă merge fix cu acelaşi tramvai şi coboară la Obor. Are ceva probleme la picior, dar nu mi-e milă de el şi asta nu o spun cu răutate. La început îi mai dădeam uneori câte ceva, dar când l-am văzut că merge şi bea banii făcuţi am zis că e o lepră la fel ca şi alţii, care probabil câştigă mai mult decât o vânzătoare, care chiar munceşte pentru banii ăia. Într-o seară, pe când mă întorceam de la cursuri, a urcat unu’ de-ăsta în autobuz, unde a întâlnit pe cineva cunoscut şi au început să vorbească. Şi ce-i zice cerşetoru’ ? Că el în doo ore o făcut 50 de lei. Pai ceapa mă-şii ! Sunt unii care lucrează cinstit şi nu fac atât într-o zi întreagă de lucru. Şi m-am enervaaaat !!!!
Şi hai să închei cu Frumuşelu’. E un băiat, cam pe la 19-20 de ani, da’ are aşaaa nişte ochişori faini ! E mai mititel de statură, poartă ochelari şi all the time are căştile în urechi. Mie mi se pare tare simpatic băiatu’ ăsta, l-aş prinde de obrăjori în fiecare dimineaţă ) Şi poate l-aş lua acasă să-l cresc

Christmas Mood

Dada, la noi domneşte veselia de Crăciun. Am împodobit căsuţa…am pus ringtone specific la telefonino…cadourile sunt aproape toate cumpărate…şi număr zilele până ajung acasă…că mi-i tareee dor de orăşelu’ meu ! Şi Lălica mea e în Christmas Mood…a fost foarte drăguţă ieri când i-am dat drumu’ pe balcon în timp ce ningea…era foarte debusolată cu chestiile ălea albe ce cad de sus şi-s ude Şi am avut şi un mic fotoşuting cu ea…. (obligat-forţat) cu ea. Asta-i poza mea preferată ! Mor de râs când o văd !!! Are aşa o moacăăăă !!!!

Oamenii de lângă noi !

La min’ la lucru-i un om, care la-nceput mie mi-a trezit o oarecare simpatie. Îl vedeam în fiecare zi că merge gârbovit şi că mereu se grăbeşte, dar cu toate astea dă bineţe tuturor. Îl mai vedeam că duce de fiecare zi de mâncare şi apă câinilor care-şi fac veacul prin zonă. Şi-apoi am aflat că are ceva necazuri acasă cu soţia şi sentimentului de simpatie i s-a adăugat şi un strop de părere de rău pentru viaţa pe care o are. Aşa credeam acum ceva vreme ! Ei, de o bucată de timp, am ajuns să lucrez oarecum pe lângă biroul lui şiiiii nu-l mai simpatizez. Am aflat că mâncarea pe care o dă câinilor este de fapt mâncarea altor colegi, că e furată de prin frigidere. Am văzut că apa pe care le-o dă este luată de fapt din bidoanele noastre de apă, pentru ca mai apoi să ne uităm noi cu jind la butoaiele ălea care stau goale şi aşteptăm cu disperare următorul transport de apă. A, apropo de apă…recent nush cărei minte sclipitoare i-a venit ideea să împartă butoaiele ălea în funcţie de numărul de persoane aferente fiecărui departament. Mno, într-o zi cu soare, la noi s-a terminat apa şi am mers ca un om însetat ce sunt să-mi iau apă de la alt departament. Şi tulai mumă ce scandal am creat ! Au sărit aia cu gura pe mine că de ce iau apă de la ei, ca dacă noi nu mai avem apă, să nu mai bem deloc şi alte minuni. Io-s o fire calmă de regulă, da’ ăia mi-au excitat până şi cei mai ascunşi nervi…şiiii….am izbucnit. Ca neamu’ prost ! Mă rog, pe scurt le-am zis că e apa tuturor atâta timp cât nu le ia bani din salariu pentru ea şi că mi se pare normal să merg să iau apă din altă parte dacă la mine nu mai e. Da’ în muuuultttt mai multe cuvinte de atât. Suficient s âă spun că acum sunt persona non grata în partea aia şi că de fiecare dată când trec pe acolo, toţi mă fixează cu privirea la fel cum fixează cu privirea un câine o pisică
Să revenim la omu’ nostru. Ei, pe lângă faptu’ că ia mâncarea şi apa oamenilor, mai îşi sustrage zmeu ştie ce, că în fiecare zi pleacă de la lucru cu câte 2 plase de-ălea de rafie mari. Într-o zi am zis că-i iau şi-i ascund plasele ălea să văd ce face. Şi nu face nimic toată ziua ! Adică nimic legat de serviciu. Se plimbă mereu şi se bagă în seamă cu toată lumea. Vrea să ştie tot ce mişcă şi pe deasupra mai stinge şi toate becurile, deşi evident că dacă stau aprinse, noi avem nevoie de ele aşa. Şi unde e de mâncare, el e primul, mai ales la zile de naştere şi mereu pleacă de acolo cu mai multe farfurii. Probabil să aibe gura lui ce mânca şi mai incolo, că-şi ia mâncare şi acasă…da, din mâncarea altora, de-aia io nu-mi pun nimic în frigider. A, am precizat că ia şi hârtie igienică ? Aş fi înţeles să facă toate chestiile ăstea legate de mâncare şi apă şi alte provizii dacă ar fi avut nevoie, dar nuuu….Nenea nostru are ditamai casa în Dorobanţi şi are salariu mare şi plus atât el cât şi a lui nevastă provin din familii bune. Dar se pare că el e tare zgârcit. No şi scumpul şi dragul de el a făcut o fixaţie pentru mine de la o vreme. De fiecare dată când trece pe lângă birou’ meu, tre’ să spicuiască câte ceva. Să vedeţi ce plăcut e când citesc ziaru’ şi mă trezesc cu el în capu’ meu să vadă şi el ce citesc. Şi îmi mai zice şi Sânziana Că nush în ce bază de date a văzut pe cineva cu acelaşi nume şi prenume ca mine şi că mai scria şi Sânziana. Şi de vreo 2 săptămâni mă lupt cu el şi-i explic că AIA NU SUNT EU !!! Dar parcă vorbesc cu pereţii. Ai heeeeeit him !!!!! Io nu ştiu zău de ce-l mai ţin angajat pe omu’ ăsta ! Mda. Mă sictireşte rău de tot nenea ăsta !

Aşa pe scurt…

…că de mai mult n-am vreme, cum “zice” unii nu am vreme nici să mor.
Se ia una bucată loc de muncă, se amestecă apoi cu una bucată master şi uite-aşa nu mai ai nici timp să respiri. Şi asta în fiecare zi, că aşa au luat-o razna ăştia de la facultate şi ne zăpăcesc evri fachin dei. De-abia aştept weekend-urile, care şi ălea nu ştiu când trec pe lângă mine. Mda, am nevoie de mai mult de 24 de ore pe zi pentru a ajunge să le fac pe toate. Şi am nevoie de o evadare pe undeva ! Departe de toate minunile ăstea. Acum când scriu chestiile ăstea îmi vine inevitabil în minte acea povestioară a lui Dinescu despre femeile de carieră. Bine, nu mă consider aşa, dar cu siguranţă timpul meu liber este cam egal cu al lor. În fine, din acea povestioară un pasaj îmi place foarte mult. “Cele mai frumoase petice de viaţă le-am căpătat fugind de răspundere. Cea mai bună bere pe care am băut-o în viaţa mea n-a fost la Praga, ca lumea bună, ci în Herăstrău, când o tăiasem de la şedinţa de redacţie, lăsând vorbă că mi s-a spart ţeava de calorifer şi m-au chemat vecinii să strâng apa“. Întreaga povestioara aici.
E aşa de important să faci lucrurile care-ţi plac cu adevărat şi din care-ţi culegi satisfacţia. Toată lumea te sfătuieşte să nu te laşi prins în lucruri care te consumă prea tare şi pe care le faci fără tragere de inimă, căci alea vor suge din tine tot ce e mai bun. Dar acum întrebarea care se pune e oare ne permitem toţi să facem asta ? Oare toţi avem libertatea de a alege să facem doar lucrurile care ne plac ? Io una nu-s una din ăia. Cel puţin nu în totalitate. Asta a sunat cam a consolare şi într-o anumită măsură cred că şi e aşa, pentru că fac totuşi şi lucruri care-mi plac foarte mult. Cred că dacă aş fi prinsă într-un vârtej de-ăsta al lucrurilor din care nu obţin satisfacţie, aş fi clacat de mult. Pot să sper că într-o zi voi putea să-mi permit să fac numai lucruri care-mi plac, da’ să nu fie la pensie
Ieri am ieşit la o plimbărică prin parc şi mă gândeam că mi-e dor de toamnele ălea lungi, în care găseşti muuuulte frunze pe jos de nici nu mai vezi trotuaru’ prin care mergeam târâindu-mi picioarele şi făceam frunzele să se ridice. Acum parcă prea repede se trece de la un anotimp la altu’. Mi-e dor să strâng multe frunze şi să mă arunc în ele Copilu’ din mine caută să iasă la suprafaţă, că-n ultima vreme l-am cam sugrumat. Singurele momente în care-mi permit să mă prostesc e când mă joc cu Lala sau când mai vorbesc cu ea. Citisem undeva că până şi simpla rostire de cuvinte frumoase, complimente ajută la producerea de endorfine şi de atunci o alint pe Lala intr-una
Pe altă cărare, prin altă pădure, la unul din cursurile noastre, profesorul a spus o chestie care mi-a rămas întipărită în minte. Discutam despre ce înseamnă să fii adult şi am ajuns cu discuţia la părinţii noştri şi la cum s-ar cuveni să-i răsplătim la un moment dat pentru modul în care ne-au îngrijit şi ne-au crescut atâţia ani. Şi unii dintre noi ne gândeam la îngrijirea lor atunci când vor avea nevoie, dar nu toţi părinţii au nevoie de aşa ceva. Şi-atunci profesorul ne-a spus că el personal crede că cel mai bine îi poate răsplăti pe părinţii lui prin a fi la rândul lui un părinte cât mai bun pentru copiii săi. Şi mi-a plăcut foarte mult asta !
Şi un sfat pe care l-am primit, de data asta de la o profesoară, a fost acela de a ne feri de lucrurile care sunt de la sine înţelese.
Oare de ce oamenii spun lucruri prea târziu ? Când ai momente în care ai fi dat şi luna de pe cer doar ca să auzi nişte cuvinte care nu vor să iasă din gura unei persoane orice ai face. Nu vor şi pace ! Şi apoi după o anumită perioadă ele îşi fac apariţia timide în viaţa ta, dar tu nu mai ai nevoie de ele şi înseamnă prea puţin să le auzi. Oare de ce facem aşa ? Lăsăm timpu’ şi prafu’ să se apună peste lucrurile importante, pentru ca mai apoi ele să nu mai valoreze mult.
Şi acum la sfârşit o întrebare întrebătoareee. Să zicem că ştii o persoană, da’ care nu-ţi place de fel. O consideri respingătoare din toate punctele de vedere. Ei…ce faci când începi să schimbi, din politeţe, “neşte” cuvinte cu acea persoană şi ajungi să descoperi că aveţi ceva lucruri în comun ? Dacă extrapolezi oarecum, ajungi la ideea că şi propria ta persoană şi se pare respingătoare ? ai ?
Şi o melodie care mă obsedează. Na, să vă obsedeze şi pe voi

Moldoveanu … sau nu….revine

Sau riloudid, că parcă aşa era cu Matrix-u.
Vara asta am avut un gând suprem…şi anume să ajung pe Moldoveanu. Am vorbit cu prietenii de acasă, ne-am planificat noi perioada, mi-am luat liber de la lucru 2 zile, adicătelea vineri să ajung în Sibiu şi apoi luni ca să fiu la Terapie Intensivă după urcare şi coborâre.
Şiiiii a venit ziua fatidică, daaaaarrrrr Mama Natură a avut alte planuri şi s-au anunţat furtuni pentru noaptea respectivă. Şi noi plănuiam să facem traseu de 2 zile…aşa că am zis să nu riscăm şi am ales alt traseu, pentru o zi. Acel traseu a fost Muntele Cozia, aproape de Vâlcea. Mai fusesem acolo, dar mi-era dor să urc pe munte. Şi ne-am trezit noi voinici de dimineaţă şi ne-am pornit la drum. Şiiii am avut o mică mare surpriză din partea genunchilor mei, care drăguţii de ei s-au decis să nu mă mai ajute, deşi mai aveam doar vreo juma’ de oră până în vârf. Babă bătrânăăăă !!!! Problema mi se trage de acum câţiva ani când am ieşit cu schiurile şi am sărit peste un hop şiiiiiii rezultatul a fost o minunăţie de ruptură de ligamente Şi a contat şi foarte mult faptul că nu am mai ieşit cu bicicleta, pentru că…aia-i acăsică. E drept, am urcat eu doar pe scări (stau la 9 ) şi am mers mult pe jos ca să mă pregătesc pentru munte, dar nu a fost suficient. Oricum vreme faină am prins şi am mai şi cules nişte minunăţii de bătături de picioare !! de-alea faine aşa de mi s-a dus şi pielea. Super !
Aşa că nici anu’ astă nu am ajuns pe Moldoveanu Da’ nu mă las bătută….Tot o să ajung io şi acolo !
Asta a fost cam acum o lună, iar acum 2 săptămâni am fost din nou acasă şi am avut parte de zilele cele mai emoţionale din viaţa mea. Am trecut prin nişte evenimente total opuse. Din păcate inima bunicii nu a mai rezistat şi a părăsit lumea asta. Iar ziua următoare inmormântării, verişoara mea a avut nunta. Au fost aşa nişte zile ciudate şi foarte epuizante. Deşi nu au fost circumstanţele ideale, nunta a fost totuşi drăguţă, lumea s-a simţit bine. Şi ce mi-a plăcut foarte mult a fost faptul că am descoperit că “neamul” meu nu este unul foarte tradiţional. Nu au fost imbrăcaţi în negru şi nici nu au afişat feţe mohorâte mereu. Şi mi-a plăcut asta, pentru că nici eu nu sunt adepta acelui obicei de a te îmbrăca 1 an de zile doar în negru şi a-ţi pune cenuşă-n cap şi etc. Sunt de părere că doliul îl porţi în suflet, îl porţi pentru tine şi nu pentru cei din jur, pentru a te vedea ei. Eu sunt foarte surprinsă de felul în care s-au aşezat lucrurile, pentru că dacă nu a fost vreme de mers pe munte 2 zile, am avut timp liber mai mult şi i-am făcut o vizită şi bunicii. Parcă a fost făcătură şi nu altceva. Aşa am apucat s-o văd şi să stăm câteva ore de poveşti. Dacă nu se îmtâmpla asta cred că aveam o mare apăsare pe umeri.
Zilele ăstea am fost în perioada de recuperare pentru că nu am dormit prea mult cât am fost acasă, iar la lucru e nebunie ! Avem ceva mai mult de lucru şi ne consumă cu totu’, de ajung acasă zombie şi numai patul îl văd în faţa ochilor de cum plec de la lucru. Din nou…babă bătrână ! Ce fain era acum câţiva ani când nu aveai responsabilităţi şi-n căpşor erau numai tâmpenii. Growing up sucks !
Mă opresc aici, că e un post dificil. Ştiu că nu am mai scris de mult, dar parcă cuvintele nu vin aşa de uşor în astfel de situaţii. Şi mi s-a şi pus un nod în gât. Aşa că ce-mi mai rămâne de făcut e să adaug poze (sunt de pe munte, apoi o poză cu verighetele şi câteva poze de la parada de deschidere a Festivalului Medieval)