…că de mai mult n-am vreme, cum “zice” unii nu am vreme nici să mor.
Se ia una bucată loc de muncă, se amestecă apoi cu una bucată master şi uite-aşa nu mai ai nici timp să respiri. Şi asta în fiecare zi, că aşa au luat-o razna ăştia de la facultate şi ne zăpăcesc evri fachin dei. De-abia aştept weekend-urile, care şi ălea nu ştiu când trec pe lângă mine. Mda, am nevoie de mai mult de 24 de ore pe zi pentru a ajunge să le fac pe toate. Şi am nevoie de o evadare pe undeva ! Departe de toate minunile ăstea. Acum când scriu chestiile ăstea îmi vine inevitabil în minte acea povestioară a lui Dinescu despre femeile de carieră. Bine, nu mă consider aşa, dar cu siguranţă timpul meu liber este cam egal cu al lor. În fine, din acea povestioară un pasaj îmi place foarte mult. “Cele mai frumoase petice de viaţă le-am căpătat fugind de răspundere. Cea mai bună bere pe care am băut-o în viaţa mea n-a fost la Praga, ca lumea bună, ci în Herăstrău, când o tăiasem de la şedinţa de redacţie, lăsând vorbă că mi s-a spart ţeava de calorifer şi m-au chemat vecinii să strâng apa“. Întreaga povestioara aici.
E aşa de important să faci lucrurile care-ţi plac cu adevărat şi din care-ţi culegi satisfacţia. Toată lumea te sfătuieşte să nu te laşi prins în lucruri care te consumă prea tare şi pe care le faci fără tragere de inimă, căci alea vor suge din tine tot ce e mai bun. Dar acum întrebarea care se pune e oare ne permitem toţi să facem asta ? Oare toţi avem libertatea de a alege să facem doar lucrurile care ne plac ? Io una nu-s una din ăia. Cel puţin nu în totalitate. Asta a sunat cam a consolare şi într-o anumită măsură cred că şi e aşa, pentru că fac totuşi şi lucruri care-mi plac foarte mult. Cred că dacă aş fi prinsă într-un vârtej de-ăsta al lucrurilor din care nu obţin satisfacţie, aş fi clacat de mult. Pot să sper că într-o zi voi putea să-mi permit să fac numai lucruri care-mi plac, da’ să nu fie la pensie
Ieri am ieşit la o plimbărică prin parc şi mă gândeam că mi-e dor de toamnele ălea lungi, în care găseşti muuuulte frunze pe jos de nici nu mai vezi trotuaru’ prin care mergeam târâindu-mi picioarele şi făceam frunzele să se ridice. Acum parcă prea repede se trece de la un anotimp la altu’. Mi-e dor să strâng multe frunze şi să mă arunc în ele Copilu’ din mine caută să iasă la suprafaţă, că-n ultima vreme l-am cam sugrumat. Singurele momente în care-mi permit să mă prostesc e când mă joc cu Lala sau când mai vorbesc cu ea. Citisem undeva că până şi simpla rostire de cuvinte frumoase, complimente ajută la producerea de endorfine şi de atunci o alint pe Lala intr-una
Pe altă cărare, prin altă pădure, la unul din cursurile noastre, profesorul a spus o chestie care mi-a rămas întipărită în minte. Discutam despre ce înseamnă să fii adult şi am ajuns cu discuţia la părinţii noştri şi la cum s-ar cuveni să-i răsplătim la un moment dat pentru modul în care ne-au îngrijit şi ne-au crescut atâţia ani. Şi unii dintre noi ne gândeam la îngrijirea lor atunci când vor avea nevoie, dar nu toţi părinţii au nevoie de aşa ceva. Şi-atunci profesorul ne-a spus că el personal crede că cel mai bine îi poate răsplăti pe părinţii lui prin a fi la rândul lui un părinte cât mai bun pentru copiii săi. Şi mi-a plăcut foarte mult asta !
Şi un sfat pe care l-am primit, de data asta de la o profesoară, a fost acela de a ne feri de lucrurile care sunt de la sine înţelese.
Oare de ce oamenii spun lucruri prea târziu ? Când ai momente în care ai fi dat şi luna de pe cer doar ca să auzi nişte cuvinte care nu vor să iasă din gura unei persoane orice ai face. Nu vor şi pace ! Şi apoi după o anumită perioadă ele îşi fac apariţia timide în viaţa ta, dar tu nu mai ai nevoie de ele şi înseamnă prea puţin să le auzi. Oare de ce facem aşa ? Lăsăm timpu’ şi prafu’ să se apună peste lucrurile importante, pentru ca mai apoi ele să nu mai valoreze mult.
Şi acum la sfârşit o întrebare întrebătoareee. Să zicem că ştii o persoană, da’ care nu-ţi place de fel. O consideri respingătoare din toate punctele de vedere. Ei…ce faci când începi să schimbi, din politeţe, “neşte” cuvinte cu acea persoană şi ajungi să descoperi că aveţi ceva lucruri în comun ? Dacă extrapolezi oarecum, ajungi la ideea că şi propria ta persoană şi se pare respingătoare ? ai ?
Şi o melodie care mă obsedează. Na, să vă obsedeze şi pe voi

Sau riloudid, că parcă aşa era cu Matrix-u.
Vara asta am avut un gând suprem…şi anume să ajung pe Moldoveanu. Am vorbit cu prietenii de acasă, ne-am planificat noi perioada, mi-am luat liber de la lucru 2 zile, adicătelea vineri să ajung în Sibiu şi apoi luni ca să fiu la Terapie Intensivă după urcare şi coborâre.
Şiiiii a venit ziua fatidică, daaaaarrrrr Mama Natură a avut alte planuri şi s-au anunţat furtuni pentru noaptea respectivă. Şi noi plănuiam să facem traseu de 2 zile…aşa că am zis să nu riscăm şi am ales alt traseu, pentru o zi. Acel traseu a fost Muntele Cozia, aproape de Vâlcea. Mai fusesem acolo, dar mi-era dor să urc pe munte. Şi ne-am trezit noi voinici de dimineaţă şi ne-am pornit la drum. Şiiii am avut o mică mare surpriză din partea genunchilor mei, care drăguţii de ei s-au decis să nu mă mai ajute, deşi mai aveam doar vreo juma’ de oră până în vârf. Babă bătrânăăăă !!!! Problema mi se trage de acum câţiva ani când am ieşit cu schiurile şi am sărit peste un hop şiiiiiii rezultatul a fost o minunăţie de ruptură de ligamente Şi a contat şi foarte mult faptul că nu am mai ieşit cu bicicleta, pentru că…aia-i acăsică. E drept, am urcat eu doar pe scări (stau la 9 ) şi am mers mult pe jos ca să mă pregătesc pentru munte, dar nu a fost suficient. Oricum vreme faină am prins şi am mai şi cules nişte minunăţii de bătături de picioare !! de-alea faine aşa de mi s-a dus şi pielea. Super !
Aşa că nici anu’ astă nu am ajuns pe Moldoveanu Da’ nu mă las bătută….Tot o să ajung io şi acolo !
Asta a fost cam acum o lună, iar acum 2 săptămâni am fost din nou acasă şi am avut parte de zilele cele mai emoţionale din viaţa mea. Am trecut prin nişte evenimente total opuse. Din păcate inima bunicii nu a mai rezistat şi a părăsit lumea asta. Iar ziua următoare inmormântării, verişoara mea a avut nunta. Au fost aşa nişte zile ciudate şi foarte epuizante. Deşi nu au fost circumstanţele ideale, nunta a fost totuşi drăguţă, lumea s-a simţit bine. Şi ce mi-a plăcut foarte mult a fost faptul că am descoperit că “neamul” meu nu este unul foarte tradiţional. Nu au fost imbrăcaţi în negru şi nici nu au afişat feţe mohorâte mereu. Şi mi-a plăcut asta, pentru că nici eu nu sunt adepta acelui obicei de a te îmbrăca 1 an de zile doar în negru şi a-ţi pune cenuşă-n cap şi etc. Sunt de părere că doliul îl porţi în suflet, îl porţi pentru tine şi nu pentru cei din jur, pentru a te vedea ei. Eu sunt foarte surprinsă de felul în care s-au aşezat lucrurile, pentru că dacă nu a fost vreme de mers pe munte 2 zile, am avut timp liber mai mult şi i-am făcut o vizită şi bunicii. Parcă a fost făcătură şi nu altceva. Aşa am apucat s-o văd şi să stăm câteva ore de poveşti. Dacă nu se îmtâmpla asta cred că aveam o mare apăsare pe umeri.
Zilele ăstea am fost în perioada de recuperare pentru că nu am dormit prea mult cât am fost acasă, iar la lucru e nebunie ! Avem ceva mai mult de lucru şi ne consumă cu totu’, de ajung acasă zombie şi numai patul îl văd în faţa ochilor de cum plec de la lucru. Din nou…babă bătrână ! Ce fain era acum câţiva ani când nu aveai responsabilităţi şi-n căpşor erau numai tâmpenii. Growing up sucks !
Mă opresc aici, că e un post dificil. Ştiu că nu am mai scris de mult, dar parcă cuvintele nu vin aşa de uşor în astfel de situaţii. Şi mi s-a şi pus un nod în gât. Aşa că ce-mi mai rămâne de făcut e să adaug poze (sunt de pe munte, apoi o poză cu verighetele şi câteva poze de la parada de deschidere a Festivalului Medieval)

De 2 zile m-am afundat în una din cărţile lui Irvin Yalom, un psihoterapeut de renume. Cartea se numeşte “Călăul Dragostei şi alte poveşti de psihoterapie“. Mie-mi place foarte mult, a reuşit să mă atingă, chiar la unu’ din capitole mi-au dat lacrimile. O recomand cu dragă inimă. Ei, încă din primele pagini am găsit nişte cuvinte care mi-au rămas întipărite în mine şi la care revin cu gândul de câteva ori pe zi.
Eu am constatat că un număr de patru realităţi date sunt deosebit de relevante pentru psihoterapie : faptul că moartea este inevitabilă pentru fiecare dintre noi şi pentru cei pe care-i iubim; faptul că suntem liberi să ne facem viaţa aşa cum dorim; faptul că, în ultimă instanţă, suntem cu toţii singuri; şi, în sfârşit faptul că viaţa nu are niciun sens sau scop final evident.
Cam dau de gândit cuvintele ăstea, nu ? Fără scop evident….hmmm….păi pentru ce ne luptăm noi atât în viaţa asta ? Pentru ce acumulăm atâtea lucruri materiale şi spirituale ? De ce ? De ce ? De ce ? Rumeg destul de mult la ce a spus nenea ăsta .

Eh, a trecut o săptămână de atunci şi doar acum mi-am făcut ceva timp să ajung să spun şi despre festivalu’ de anu’ ăsta. Au cântat Opeth, Subscribe, Tristania, My Dying Bride, Nightwish şi Pain. La ăstea 2 zile am stat, că în ultima seară a fost ceva demonstraţie cu focu’ şi la Cisnadioara în cetate au cântat Luna Amară, dar io eram deja la Bucureşti. Ce să spun ? A fost priti. Am făcut puţin şi pe ghidu’ pentru nişte prieteni din Bucureşti. Cu ocazia asta am fost în locuri pe unde nu am mai fost de ani buni. Am fost pe dealu’ Guşteriţei şi am văzut oraşu’ de sus. Am fost la muzee, apoi în turnu’ de la Biserica Evanghelică. Şi am prins deschise şi turnurile de pe strada Cetăţii, which was nice, pentru căăăă, niciodată nu le-am prins deschise. Şi am mers pe pasajul dintre 2 turnuri, lucru pe care dintotdeauna mi-am dorit să-l fac. Am mâncat şi o pizza gigantică şi dup-aia am stat toţi cu burţile pline de bere-n sus. Concertele au fost ok, mi-au plăcut mult cei de la Pain, Opeth, Subscribe şi My Dying Bride. Au fost ok şi cele de la Tristania şi Nightwish, numai că na cel puţin la Nightwish, deşi au făcut show, totuşi a lipsit ceva. Ştiţi la ce mă refer. Şi ce m-a uimit a fost că nu am văzut niciun pogo, e primul an în care nu am văzut aşa ceva. Ţin minte la prima ediţie, în 2005, că intrase la pogo un tip cu o furculiţă, de nu mai lipsise mult să scoată ochiu’ cuiva. Organizarea a fost ok, n-au fost incidente. Şi ce nu mi-a plăcut a fost că au introdus şi aici sistemu’ ăla cu jetoane. Preţurile nu au fost mari, dar era enervant că trebuia să stai la 2 cozi. Am fost în Bucureşti, tot aşa la un festival şi am dat 10 lei pe o bere de 330. Iar aici era 5 lei una de 400, că na, paharele erau de 500, da’ cei care puneau în pahare nu aveau prea mare dare de mână.
Per ansamblu a fost un weekend fain petrecut acasă. Din păcate nu m-am văzut cu toţi prietenii cu care mi-aş fi dorit să mă întâlnesc, că era târgu’ de fete de pe muntele Găina, tot atunci şi ei au fugit încolo. Anu trecut am fost şi io cu ei, da’ anu’ ăsta am zis să stau la tot festivalu’, că şi anu’ trecut s-au suprapus. Mai erau şi nişte omuleţi verzi foarte amuzanţi, care se plimbau pe acolo şi se băgau în pozele oamenilor, îi imitau sau săreau şi fugeau pe acolo. Mie mi-a fost milă de ei vineri, că a fost tare cald şi ei la costumele ălea nu aveau nicio aerisire. Nu li se vedea faţa deloc, parcă erau la musulmani, de fapt nu, că la ăia li se văd măcar ochii. Ăstora nu li se vedea nimic. Dar tot erau simpatici. Ei promovau conştientizarea în legătură cu mediul înconjurător şi aveau treabă cu reciclarea. Dacă vreţi să stiţi mai multe despre ce fac ei, intraţi aici. Ce-ar mai fi de zis ? Well, poze am făcut multe bineînţeles. Pun şi aici, atât de la festival, cât şi din locurile pe unde am fost, deci o să fie ceva.

Am promis că o să adaug poze de prin parculeţe, a trecut ceva vreme şi nu m-am ţinut de cuvânt. Daaaaar, acum a venit vremea să ajung şi la poze Sunt din Parcul Carol şi Parcul Tei. În Carol ne-a prins o ploaie de toată frumuseţea tocmai când pedalam de zor la hidrobici Şi până am ajuns la mal şi am fugit să ne adăpostim am fost leoarcă, iar apoi, ov cors, după nici 1 minut s-a mai domolit ploaia de puteai merge liniştit unde aveai treabă. Eh, just my luck ! Că anu’ ăsta m-a prins ploaia într-una. Şi nu e că nu-mi place ploaia, că aş merge prin ea mai mult decât bucuroasă, da’ mereu mă gândesc la chestiile electronice pe care le am la mine şi mi-e teamă să nu se strice şi d-aia mă oftic când mă ploo. Mă rog, am deviat de la subiect, aşa că să curgăăăă pozeleee.
-

Nasoală mai poate fi vara când o lucrezi !!! Când te pui să dormi şi ultimu’ lucru care-ţi trece prin minte e “Ua ! Acu-i 12….mai am numa 6 ore de dormit !”. Am mai lucrat peste vară, dar eram acasă. Acum e puţin mai dificil, mi-e mai greu. Mă găsesc adesea tânjind după acele seri în care eram în faţa blocului cu prietenii şi venea o sugestie aruncată-n vânt din partea cuiva, iar în secunda următoare ne înghesuiam în câte maşini aveam şi cine ştie pe unde ajungeam ! Dar cel mai tare mi-e dor să urc pe munte. Parcă e ceva în neregulă când ies pe geam şi văd numai blocuri, unele mai înalte decât celelalte, fără să văd un strop de munte. Toate străzile sunt la fel, toate au aceleaşi magazine cu 12 lei orice produs, aceleaşi bănci, aceleaşi florării la colţ de stradă păzite de aceleaşi matroane şi aceleaşi magazine alimentare. Ai impresia că te învârţi în cerc. Noroc că mai găseşti câte o tăbliţă şi reuşeşti să te dumireşti pe ce stradă te afli.
Recent m-am mutat, alt apartament, altă colegă, altă zonă. Urăsc treaba asta. Mai ales după ce te-ai învăţat cu tabieturile cuiva, ai învăţat să-i respecţi spaţiul şi ai ajuns intr-un loc unde te-ai simţit bine, poate chiar şi numai pentru o secundă. Acum trebuie s-o iei de la capăt, să calci pe aceleaşi becuri. Dar o am pe Lala cu mine care a crescut mult şi o răsfăţ cam prea mult, dar nu mă pot abţine, o iubesc prea tare, chiar dacă face şi multe boacăne. Mă topesc toată când se uită cu ochişorii ăia mare la mine şi mor după ea când deschid ochii noaptea şi o văd dormind lângă perna mea. Îmi face mult bine mititica mea !
Am început să descopăr tot mai mult oraşu’ ăsta şi până plec de-aici (teoretic după ce termin masteru’) vreau neapărat să trec prin toate parcurile pe care le are. Căci sunt frumoase ! Am mai fost în 2-3 parcuri şi promit că o să revin cu poze, deocamdată nu le-am scos de pe cameră. Am fost şi la o serie de concerte şi am zis să încerc şi o experienţă nouă şi am mers la un party house, dar nu m-am prea simţit în largul meu. Plus că mi-am luat porţia de houseraie pe 5 ani. Au fost totuşi nişte tipi care au mixat foarte fain şi au avut şi nişte efecte bune şi de ei mi-a plăcut tare, problema e că nu ştiu cum se numesc, dar nu-i bai, nu mă împiedic eu de detaliul ăsta.
Merg aproape numai cu tramvaiul şi am avut vreme să mă apropii din nou de cărţi, le lăsasem baltă o perioadă. Acum mă întreţin cu junioru’ Piersic şi ale sale Opere Cumplite, ultimul “cado” primit (tzumesc mult !!! ). Îmi place mult, e genul de lucru care să mă facă să uit de tot şi să mă pierd în el.
Ce post ciudat ! După atâta vreme de pauză pe meleagurile ăstea, scriu aşa ceva. Eh, promit să încerc să redevin “me”, că tot mi s-a atras atenţia că am alunecat puţin de la “eu”.

Poza de mai jos am făcut-o aseară. Sunt într-o dispoziţie cam romantică de câteva zile. Dar mi s-au părut foarte drăguţi bătrâneii. Asta-mi doresc să am şi eu mai încolo…să am pe cineva lângă, pe umărul cui să-mi sprijin capul şi cu care să deapăn amintiri. Să mergem ţinându-ne de mână prin parc şi să fim la fel de îndrăgostiţi ca-n ziua-n care ne-am luat Să ne înţelegem din priviri şi să întinerim împreună cu nepoţii noştri. Şi dragostea noastră să fie mai tânără decât a celorlalte cupluri din parc, care sunt de 3 ori mai tinere decât noi. I love seing people in love ! Miss being in love, but that’s another story

Well, nu a chiar omorât-o. Cel puţin nu pe a mea. And yes, I do have a cat
La staţie la Universitate, multă vreme a fost un afiş pe care scria aşa :
Scumpo-n loc de mărţişor,
Ţi-aş aduce-un mâţişor
Mâţişor de salcă-n sevă,
De nu chear un mâţ de-adevă.
Ciudat, că acu mă chinuiam să-mi aduc aminte cine a scris chestia asta, da’ nu reuşesc….scuzeeee. Evident că afişul ăsta a fost pus acolo dinainte de mărţişor şi a fost luat acu vreo săptămână de acolo. Şi ţin minte că în fiecare dimineaţă, metroul se oprea în dreptul chestiei ăleia şi de fiecare dată când o citeam mi se punea un zâmbet maaaare, maaare pe faţă. Ai mei nu m-au lăsat niciodată să ţin animal în casă şi doar am cochetat de la distanţă cu ideea, dar acum nu ştiu, am simţit nevoia să am un sufleţel acasă care să mă aştepte. Acel sufleţel e Lala, un ghemotoc negru care a apărut pe lume pe 2 martie. Mărţişorul meu venit cu întârziere ! Mămica ei e un albastru de Rusia, iar tăticul e tomberonez de lux, iar soarta a vrut ca ea să fie la fel ca tăticu’. Da’ nu mă supăr, am mai puţin păr pe haine Mai are o surioară care e ca mămica ei şi iniţial pe ea o vroiam, dar când am fost să le văd, Lala a fost prima care m-a întimpinat. Şi asta a fost să fie a mea ! Ştiţi cum se spune că de fapt animăluţele-şi aleg stăpânii. Nu o să încep acum să spun cum stă cu lăbuţa în stângă şi mâine în dreapta. Pot să spun că e o zăpăcită şi jumătate şi că are orele ei de nebunie în care nu stă 2 secunde în acelaşi loc, se învârte ca titirezu’ prin toată casa. Câteodată e distractiv, alteori (adică seara când vreau să dorm, că deh…io am trezirea la 6 juma pentru a merge la lucru) e de-a dreptul exasperantă. Acum văd că învaţă să nu mai facă aşa şi să-mi respecte programul. Cert e că în momentul în care intru pe uşă şi ea vine în întâmpinarea mea şi începe să “vorbească” cu mine şi sare pe lângă mine să ne iubim şi să ne jucăm, uit de toate problemele de la lucru, de acasă şi de la şcoală. Şi asta-i place tare mult sufletului meu. Mi-a înseninat zilele, chiar dacă a făcut o preferinţă pentru perdele şi pentru părul meu şi mă mai trezesc cu câte-o gheară în ceafă Dar e o scumpete de fiinţă.

Deeeeciiiiii, îi aşaaa de fain afară de nu prea-ţi vine să mai intri în casă.
Ptiu, iar am fost neserioasă şi m-am lăsat pe tânjeală cu blogu’, da’ las că acu bag un blitz update . Sâmbătă am făcut un lucru pe care nu credeam că-l voi face vreodată, am mers la un meci de-al Stelei. Moi nu-s fană Steaua, nici altă echipă din ţară, prefer să fac altceva decât să vizionez un meci. La fotbal mă mai uit aşa din când în când, da’ când joacă naţionala, deşi ultimele meciuri nu le-am văzut decât pe jumate’ că m-am enervat că o jucat ca cizmele Aşe şi să revenim la Steaua. Dacă m-aţi întreba ce s-o întâmplat efectiv pe teren, v-aş răspunde vaaagggg, pentru că io am fost mai concentrată la ce se întâmpla între galerii. A, o jucat cu Gloria Bistriţa. Şi dragele galerii scandau într-una cuvinte de dulce către adversari, mai puţin când tot stadionu’ o căzut de acord să se ia de Dinamo şi atunci toţi o fo ca fraţii. Mie mi-o plăcut când ăia de la Bistriţă înjurau pe Jiji, iar tot stadionu’ se unea într-un “Huooooooo” de-ţi plesnea timpanu’ Şi au fost interesante şi banner-ele pe care le-au avut. Ce mi-o mai plăcut o fost comentariile celor de pe lângă mine M-am prăpădit de râs. Da’ numa că de manifestat nu prea m-am manifestat, am stat cuminte la locu’ meu şi am făcut poze, că de ziceam ceva, mi-o şi luam pe coajă Mai ales că noi ăştia care am fo, ţineam cu Bistriţa pen’ că tipu’ de la care am avut beletele era din staff-u Bistriţei, aşe că noi am ţinut cu mâna care ne-o hrănit. Oricum cei mai tari o fo ăia de la Bistriţa când o afişat un banner pe care scria “Gigi, nu scăpa săpunul” ) Da’ din păcate o fo 1-0 pentru uaminii lu’ nea Jiji.

Şi am mai fo’ azi în “micul” parc al tineretului care-i la o aruncătură de băţ de moi, da’ pen’ că-i aşe aproape, am zis că “las că oi merje io odată şi acol” şi în consecinţă am fost tot prin alte parcuri şi alte locuri aflate la mama naibii. Şi azi am reuşit şi performanţa asta şi-i aşa de fain parcu’, mai ales că-i plin de copaci înfloriţi ! Uraaaa !!! )

Mi-am dus camera să vază şi pe băieţii ăia care-s în flăcări (adicătelea In Flames), da’ poze mai puţintele, pen’ că eram mai ocupată să-mi păstrez echilibru’ că erau foarte simpatici şi afectuoşi băieţii care făceau pogo, atât de afectuoţi încât se “plimbau” cât mai departe şi vroiau să intre în contact cu cât mai multe persoane, alţii chiar au vrut să vadă cum e să te pipăie 10 mâini deodată şi s-au lăsat purtaţi pe braţe de popor, dar o parte din ei au descoperit şi gravitaţia şi cum-i să cazi de la 2 metri. Concertu’ o fo fain, unii spun că nu s-a auzit bine, mie mi-a plăcut, dar am fost în faţă, aproape de boxe, aşa că nu ştiu cum a fost în spate. A, şi ce mi-a plăcut mult e că m-am întâlnit cu un prieten din Sibiu Dintre toate locurile

Şi am poposit şi pe la Muzeu’ Satului, unde l-am văzut pe Daniel Buzdugan şi mă simt mai bogată spiritual pentru treaba asta ) M-am prostit şi pe acolo, m-am suit în nişte maşinuţe şi mă prefăceam că-s la curse, asta până când a-nceput lumea să se uite urât la mine şi m-am purtat din nou ca o domnişoară respectabilă ce-s. Şi apoi m-am dat în roata aia maaaaareeeee din părculeţu’ ăla pentru copii de lângă. Şi o plăcut la mine şi la stomacu’ meu experienţa.

Şi gata că aberez aiurea. Ca de obicei…pozeeee

Astăzi am fost martora unui eveniment care mi-a arătat cât de mult iau lucrurile, cum spune englezu, for granted. Azi am făcut un lucru pe care spuneam că nu o să-l mai fac şi anume am lăsat un lucru minor să ia amploare şi să-mi acapareze tot spaţiul din mintea mea. Asta până când l-am văzut pe El. El nu e o persoană specială, e doar o persoană care mi-a arătat cât de proastă sunt că permit unor asemenea lucruri să înflorească-n mintea mea. Eram pe trotuar, iar doar jumate era “practicabil”, cealaltă jumătate fiind în săpături şi deci plină de noroi şi gropi, iar toată lumea mergea pe partea dreaptă, pe o fâşie care nu măsura niciun metru, pe lângă un gărduleţ. Băiatul acela mergea încetişor în faţa mea şi înainte de a păşi atingea cu palma gardul. Nu am înţeles de ce făcea asta, am presupus că are multe lucruri la care se gândeşte şi-şi lasă timp pentru a analiza cu fiecare pas fiecare gând. Până când a apărut în faţă o chestie din aceea de reîncărcat cartele pentru telefon, cam in genul automatelor cu diferite alimente. Şi….atunci s-a întâmplat un lucru care mi-a adus lacrimi în ochi. Mâna lui a ratat acel aparat şi s-a agăţat doar de gardul de lângă, în timp ce restul corpului a intrat în chestia aia metalică. Şi a dat şi cu capul zdravăn de fieru’ ăla. Vai că mi s-a strâns inima când am auzit bubuitura aia ! Nu pot explica ce s-a produs în mine. Nici nu-mi pot imagina cum e să trăieşti mereu în întuneric. Să nu vezi un zâmbet sau o lacrimă, să nu vezi o mamă cum îşi sărută copilul sau privirea persoanei iubite când îţi spune că te iubeşte. Dar poate că ei ştiu să aprecieze nişte lucruri pe care noi le trecem cu vederea şi cărora nu le dăm deloc importanţă. De fapt greşesc când spun acel “poate”, sunt convinsă că ei chiar ştiu să aprecieze mai mult.
Dar totuşi nu pot să nu mă gândesc cât de greu le poate fi în unele zile să se hotărască să se ridice din pat şi să o ia de la capăt chiar dacă se lovesc de astfel de porcării de câteva ori. Şi pentru asta nu pot să nu-i admir.
Dar vai cum a sunat când s-a lovit ! Aşa am un gol în mine de atunci !