Ce Uameni !

Aţi observat că în lumea asta orice are o pereche ? Nimic nu e făcut aşa numa’ să fie şi chiar dacă aşa e cazul, după o perioadă apare ceva care să fie la acelaşi nivel, să-i ţină companie. Ceea ce nu e un lucru neapărat rău, pentru că sunt foarte multe persoane pe lumea asta care au dezvoltat o adevărată fobie din singurătate. Sunt acele persoane care îşi raportează existenţa prin prisma altora. Acele persoane nu pot exista şi nu pot funcţiona dacă le-ai lăsat undeva singure. Să fie bine ? Să fie rău ? Nu sunt în măsură să spun, mai ales că această diadă de atribute (bine / rău) nu este una absolută. Cine a auzit vreodată de un lucru care să fie doar bun sau doar rău ? Ei na ! Dacă balanţa arată întotdeauna acelaşi lucru, atunci ceva e suspect acolo sigur şi nu e ceea ce pare.

După cum spuneam şi mai sus, orice are o pereche în lumea asta : sunt 2 benzi pe stradă, 2 părţi ale foii, 2 mâneci la bluze, 2 craci la pantaloni, 2 variante pentru poveste (deşi a naibii să fiu dacă nu-mi doresc uneori să fi existat doar una….ce simple ar fi fost lucrurile….şi câte bătăi de cap ar fi fost evitate), mândra zi este pusă în pereche cu misterioasa noapte, până şi corpul nostru este format din perechi mari (avem 2 mâini, 2 picioare, 2 ochi, 2 urechi, 2 rinichi….eeee şi ar putea spune cineva că avem doar o singură inima….da’ inima aia din ce e formată ? eeeexact, din perechi de venticole), lumina e cuplată cu întunericul. La naibi până şi cuvintele apar câte două, avem sinonimele sau antonimele. Apoi trecem la alt nivel şi dăm de mult şi puţin, care dacă ar fi bine să ne luăm după doctori nu e bine nicicum. Aici mi-am adus aminte de un lucru pe care ni l-a spus o profesoară la un seminar de psihosexologie, la care dinscutam despre sex şi post. Şi ea spunea că se ghidează după un principiu în post şi anume „nici refuz, dar nici abuz”. Frumos spus, nu ? Hai să vorbim puţin şi de butoane care de la o vreme ne cam guvernează puţin viaţa întrucât orice are buton în ziua de azi. Na butoanele ăstea au două poziţii de bază On şi Off, ceva de genu’ mă apeşi sau ce faci ? Vine da sau nu. Recent am încercat să fac un exerciţiu cu o prietenă, am încercat timp de 5 minute eu să spun doar nu şi ea doar da, scopul era să ne convingem reciproc că da sau nu e cel mai bun. Pffff ce m-a enervat exerciţiu ăsta ! Nu ştiu cine a fost genialu’ care l-a propus. Auzi tu timp de 5 minute să spui doar acelaşi lucru ! Chestia interesantă a fost că am constatat că există o gramadă de lucruri prin care poţi exprima aceste două cuvinte.

Eu sunt aici…tu…eşti acolo, nu ? Sau eu sunt aproape…tu eşti departe. Sună ca o melodie de-aia infectă care apare vara şi sparge topurile şi timpanele celorlalţi

Da’ ştiţi care sunt lucrurile care-mi plac cel mai mult ? Ălea care pot apărea şi prin contagiune, ca de exemplu zâmbetul. Nu vi s-a întâmplat să vedeţi anumite persoane care merg pe stradă zâmbind şi până să vă daţi seama un mic zâmbet şi-a făcut cuib pe buzele voastre ? E una din cele mai plăcute senzaţii, dar şi cele mai ciudate, pentru că te simţi aşa un mic tâmpiţel că râzi acolo fără să ai motiv sau să ştii de ce. Ce frumoase sunt lucrurile pe care nu le conştientizăm şi implicit nu stăm să le analizăm ! Ei, mai avem noi un lucru care e contagios, dar ăsta e relativ enervant…hai că ştiţi despre ce e vorba….de căscat ! Eu foarte greu mă pot abţine de la „a-mi oxigena creierul” când am pe cineva lângă mine care cască frumos gura, mai mai să ne absoarbă pe toţi.

Şi acu la sfârşit de enumerare (relativă) o să spun despre bucurie şi tristeţe şi nou şi vechi. Şi le-am lăsat special la sfârşit.

Ştiţi de ce lucrurile de mai sus nu pot exista unul fără celălalt ? Pentru că se pun reciproc în valoare. Cum să apreciezi lăsarea întunericului dacă înainte nu ai avut o zi toridă, care a scurs din timp orice lichid ce se putea scurge, laolaltă cu orice motivaţie de „relocare în spaţiu” (asta ca să nu zic de a-ţi mişca fundu’ dintr-un loc în altul). Ştiu că sunt multe persoane care nu înţeleg rostul momentelor nasoale pe lumea asta, nu ştiu ce e cu tristeţea, ce e cu dezamăgirea, cu disperarea. Vă spun eu….păi dacă nu ar fi ele, atunci cum am putea să apreciem cu adevărat momentele fericite ale vieţii ? Pentru că cele adevărate nu sunt multe şi nu durează mult. Ori tu dacă mereu ai parte de momente plăcute, atunci cum mai faci difereţa între ele ? Cum mai poţi aprecia un apus de soare undeva pe munte cu persoana „potrivită” alături ? Ştiţi cum sunt ăstea ? Asemenea curcubeelor. Sunt atât de rare zilele noastre, cel puţin eu, în ultimul an am văzut o singură dată această mică minune a naturii. Sau ca atunci când mergeţi prin parc şi sunt copilaşi care fac baloane din acelea din săpun şi bate puţin vântul şi vine un balonaş şi se plimbă prin faţa ta sau se opreşte pe corpul tău, iar tu ieşi din starea aia pe care o ai, uiţi de griji şi de probleme şi te bucuri de puritatea momentului în care te afli. E atât de magic un astfel de moment încât te binedispune pentru toată ziua pentru că te atinge în feluri în care nu le credeai posibile. Asta înseamnă micile minuni ale vieţii

Nimic nu e făcut în lumea asta doar de dragul de a exista. Totul are un scop…că nu l-am găsit, asta e altceva, înseamnă ori că nu am căutat destul să înţelegem, ori că nu e timpul acum să înţelegem şi că asta va veni mai târziu. Şi nu, nu sunt fatalistă, nu cred în destin. Vreau să cred că nu e nimic stabilit dinainte şi că nimeni în afara de mine nu are putere de decizie asupra mea.

Şi acum o să închei cu ceva ce a spus domnu’ Chaplin şi anume „Nothing is permanent in this wicked world, not even our troubles”. Frumos spus, nu ? Există un răsărit şi un apus mult mai frumoase decât cele de azi, trebuie doar puţină răbdărică….şi de ce nu, speranţă.

O să vă las cu o poză pe care am făcut-o zilele trecute când mi-am luat aparatul şi am mers în parc, iar acolo am dat de scumpetea asta de copilaş care mi-a înseninat ziua.

Gata ! S-au dus şi festivitatea de absolvire şi banchetul şi toate grijile mele Mai rămâne una mica peste o lună, dar o să fie ok. A fost frumos, ceva mici probleme, dar deh, ce lucru iese perfect ? Important e că lumea s-a simţit bine şi că toţi au plecat cu zâmbetul pe buze de acolo. La banchet au cântat până şi profii la karaoke, ceea ce ne-a surprins pe toţi. Iar continuarea a fost cel mai fain retro party la care am fost vreodată. Per ansamblu o zi frumoasă. Sunt şi tristă dar şi bucuroasă că s-a terminat dar clişeistic vorbind, orice sfârşit e un nou început. Nu o să dau acum în melancolie şi să povestesc amintiri nemuritoare din facultate pentru că nu-şi au rostul. Vă voi lasă doar cu un filmuleţ pe care l-am făcut pentru festivitate, e adaptat după un banc pe care l-am găsit pe net, am adăugat imagini şi muzică. Iar dacă cineva are nevoie de el pentru un curs festiv să-mi spună Dau toate materialele, inclusiv discursurile pe care le-am făcut pentru prezentatori Dar vă spun că BERE BEAU !

LATER EDIT : Observ că foarte multe persoane ajung pe blog căutând discursuri pentru cursurile festive. Repet încă o dată, dacă are cineva nevoie de ele, le dau, lasaţi numai un comentariu care să conţină eventual o adresă de mail şi le voi pune acolo.

Nu am foarte mulţi prieteni, cunoştinţe am foarte multe, dar prieteni nu. Dar e ok, pentru că cei pe care-i pot numi aşa sunt minunaţi ! Aşa că asta e pentru cei care cu care râd, plâng, sunt serioasă şi mă prostesc, cei cu care merg pe munte, cu bicicleta sau în alte drumeţii, cei cu stau în faţa blocului şi mănânc seminţe, cei cu care ies la pizza sau bere. Pentru voi cei puţini, dar foarte speciali !

Avem un curs la facultate care se numeşte Psihoterapii de Grup, iar la el facem mai mult aplicaţii practice, ne împarte mereu în grupuri şi ne dă o anumită temă de discutat, ne sunt prezentate anumite lucruri şi la sfârşit suntem întrebaţi diferite lucruri, în funcţie de tema abordată. Ultima dată am discutat despre studenţie, despre cum au fost anii ăştia pentru noi şi despre amintirile pe care le-am strâns în tolba noastră. A fost un curs plăcut, m-am simţit foarte bine pe durata lui şi majoritatea zilei am petrecut-o amintindu-mi diferite chestii legate de studenţie. Dar apoi mintea mea a luat-o puţin mai în urmă, a săpat mai adânc şi am început să mă gândesc foarte mult la şcoala generală. Şi în cele din urmă mi-am adus aminte o întâmplare care s-a petrecut cam pe când eram in a 6a sau a 7a. Era o zi caldă de vară şi mie-mi plăcea mult de un băiat. De-abia avusesem primul sărut de câteva luni şi eram la vârsta aia în care existenţa mea e ghidată de hormonei. Tocmai îmi cumpărase mami o rochiţă portocalie cu floricele albe si eram foarte mândră de rochiţa mea. Şi mai aveam ceva, şlapi din aceia cu talpă groasă (modă stupidă, dar am avut perioadele mele de conformism şi de gândire în ton cu gloata). Mă rog, ideea de bază e că eram foarte mândră de mine şi aveam un mers în concordanţă. Ce mai, eram ţanţoşă Ei, problema e că la un moment dat l-am văzut pe El (care acum oricât încerc de tare să-mi amintesc, nu reuşesc să-mi dau seama cine era băiatul ăsta sau cum arată) şi din dorinţa mea de a-l impresiona am început să-mi exersez mersul ţanţoş prin faţa lui. Şi tocmai când eram în dreptul lui s-a întâmplat beleaua, mi-a alunecat talpa de pe “troacele” ălea şi m-am dezechilibrat şi era să cad, dar dat fiind că eram foarte mândră nici nu am încetinit, m-am îndreptat şi am continuat să merg mai departe. Moment în care, normal, au început puhoaiele de râs din partea audienţei mele. Ei, întâmplarea asta m-a “bântuit” mult timp şi de multe ori a fost cea care m-a oprit din a face vreun pas spre vreun băiat. Şi acum sunt reticentă în anumite situaţii şi sunt foarte nesigură pe mine. Dar acum, sper deosebire de atunci zâmbesc mereu când îmi aduc aminte de şlapii mei ăia alunecoşi, pe când atunci credeam că e sfârşitul lumii pentru că băiatul pe care îl admiram în secret a râs de mine. Nu-i aşa că-i minunată evoluţia asta a noastră ? Dar pe de altă parte cât e de fascinantă şi de simpatică inocenţa aia…..

Atunci când eşti pus în situaţia de a alege între iubirea ta şi prietenii tăi, aceştia din urmă pierd întotdeauna. De ce ? Dragostea e întotdeauna mai puternică şi pe moment nu eşti în stare să pui corect în balanţă lucrurile, mai ales dacă relaţia e la început când toate sunt frumoase şi roz (urâtă culoare, dar se cerea folosirea unui clişeu). Problema e că atunci când faci alegerea începi să-ţi spui că prietenii au ce au cu tine, că nu te mai înţeleg şi că nu sunt capabili să fie fericiţi pentru tine. Dar tu ai stat vreo clipă să te gândeşti la ei ? Să te pui în locul lor şi să vezi dacă chiar au un comportament exagerat şi iraţional ? N-ai ce-i face…..scorul întotdeauna va fi Love 1 - 0 Friends….sunt conştientă de asta…dar ştiţi cum e, “oamenii e proşti” şi speră până în ultimul moment că lucrurile se vor îndrepta

De dimineaţă am auzit o melodie pe care n-am mai auzit-o de multişor. The Rolling Stones - You can’t always get what you want. Acele 7 cuvinte din titlu m-au făcut să mă gândesc la multe lucruri. Vrem atâtea lucruri în viaţă, un loc de muncă bun, cineva care să ne aştepte acasă, prieteni buni şi sinceri, rezultate bune la examene, familia mereu aproape şi lista poate continua. Dar apoi inevitabil am început să mă gândesc la acele lucruri pe care vrem din tot sufletul să le avem, acele lucruri materiale pe care după ce le avem, constatăm că nu erau aşa de importante şi că timpul şi efortul depus pentru a le obţine nu s-a meritat. Şi atunci constaţi că ai irosit ore, zile, poate chiar luni întregi urmărind atingerea unui scop inutil. Ei, momentele ălea ne doboară pe toţi şi ajungem să intrăm într-o stare de melancolie şi, chiar dacă avem premiul mult visat, tot ne simţim complet inutili. Ca să folosesc o zicală foarte populară în cazuri de insultă ” faci umbră pământului degeaba”. Suntem foarte vulnerabili, chiar dacă unii dintre noi par foarte puternici şi stăpâni pe sine, uneori e de ajuns doar o vorbă aruncată aiurea pentru a da peste cap până şi cea mai puternică persoană. Ideea e că niciodată nu poţi ştii ce e dincolo de aparenţe. Bine, lucrul ăsta îl ştim cu toţii, nue cine ştie ce revelaţie. Ca să revin la ce am spus mai sus, noi toţi vrem anumite lucruri, problema e ce facem cu ele după ce le obţinem, iar apoi ce facem cu cele de care chiar nu aveam nevoie ? Nu sunt una din acele persoane care cred în destin, forţe superioare şi alte lucruri de genul ăsta. Mie-mi place să cred că noi toţi avem un cuvânt de spus în ceea ce priveşte viitorul nostru şi de asemenea că noi singuri alegem ce vrem să facem. Nu-i aşa că e trist să spui că totul se întâmplă cu un motiv ? Şi că toţi avem destinul predestinat ? Asta ar însemna că tot ceea ce facem, deşi suntem lăsaţi să credem că e ce vrem noi şi că alegerea ne aprţine, e totuţi stabilit dinainte de o “putere superioară”, iar noi automat devenim marionetele lor. Bănuiesc că sunt prea mândră că să fiu adepta acestei concepţii. Eu vreau să cred că tot ceea ce fac e o consecinţă a alegerilor mele şi nu prea că asa a vrut “ceva” sau “cineva”.

Unde am vrut să ajung înainte de a discuta despre “higher powers”, e la ideea că nu obţinem întotdeauna ce vrem, dar poate că nici nu aveam nevoie de acele lucruri. Viaţa ar trebui să se învârte în jurul unor lucruri simple şi care în acelaşi timp sunt esenţiale. Mi-am adus acum aminte de o povestioară pe care am citit-o acum ceva vreme şi am scris-i într-o agendă în care scriu lucrurile care mi-au plăcut, citate, povestioare şi alte lucruri. Unii dintre voi s-ar putea să o cunoască şi care zice cam aşa : “Un profesor de filosofie stătea în faţa studenţilor săi având câteva obiecte pe catedră. Când a început ora, fără să spună un cuvânt, a luat un borcan mare şi a început să să-l umple cu pietre. Apoi i-a întrebat pe studenţi dacă borcanul este plin. Apoi, a luat o cutie cu pietricele şi le-a turnat în borcan scuturându-l uşor. Desigur, acestea s-au rostogolit printre pietrele mari şi au umplut spaţiile râmase libere. I-a întrebat din nou pe studenţi dacă este plin. Au fost din nou de acord că este plin şi au râs. Profesorul a luat o cutie cu nisip pe carel-a turnat în borcan, desigur nisipul a umplut spaţiul liber. Acum, spuse profesorul arătând spre borcan, vreau să vă imaginaţi că aceasta este viaţa voastră. Pietrele mari sunt lucrurile importante : familia, partenerul, sănătatea şi copiii voştri, lucruri care, chiar dacă totul este pierdut şi numai ele au rămas, viaţa voastră tot ar fi completă. Pietricelel sunt celelalte lucruri care contează : slujba, casa, maşina. Nisipul reprezintă lucrurile mici care completează restul. Dacă puneţi în borcan mai întâi nisipul, nu mai rămâne lor pentru pietrele mari şi pentru pietricele. La fel se desfăşoară şi viaţa voastră : dacă vă consumaţi timpul şi energia cu lucrurile mici, nu veţi avea niciodată spaţiu pentru lucrurile importante. Fiţi atenţi la lucrurile care sunt esenţiale pentru fericirea voastră. Jucaţi-vă cu copiii voştri, faceţi-vă timp pentru controale medicale, duceţi-vă partenerul la dans. Va râmăne mereu destul timp să mergeţi la lucru, să faceţi curat în casă, să daţi o petrecere sau să duceţi gunoiul. Aveţi grijă la pietrele mari în primul rând, de lucrurile care într-adevăr contează. Stabiliţi-vă priorităţile ! Restul….e doar nisip….”

Mă enervează la culme situaţiile în care caut ceva şi găsesc orice, numai lucrul de care nu am nevoie nu. Ştiu că toată lumea a păţit la fel şi păţeşte de cel puţin o dată pe săptămână aşa. Măi, parcă s-au aliniat toate planetele şi conspiră împotriva ta. Iar dacă eşti grăbit, nu o să găseşti veci ceea ce cauţi. E una din legile lui Murphy Doamne fereşte să depindă locul tău de muncă sau vreo promoţie sau orice alt lucru important de ceea ce ai de căutat, că poţi să-ţi iei adio, pa şi pusi, ne revedem peste exact 2-3 ore când nu o să mai ai nevoie de mine !

Sau când faci un proiect şi cauţi documentare, găseşti orice despre orice, mai puţin despre ce ai tu nevoie. Şi atunci începi să iei toţi sfinţii la rând, apoi toate sărbătorile iar apoi să ajungi la alte chestii mai profunde, cum este familia şi neamul tău. Situaţia asta îmi aduce aminte de un cântec al lui Alanis Morissette şi anume Ironic, un cântecel clasic, cu ceva ani la purtător, dar pe care îl ştie tot poporu’. Ei, don’şoara sus-menţionată spune la un moment dat “It’s life 10.000 spoons when all zou need is a knife”, na aşa şi cu ce spuneam eu mai sus. Dracu’ să le ia de linguri, da-mi naibii cuţitu’ ăla să pot să-mi revin la normal ! Văzusem la “teveu” acu ceva vreme o invenţie folosită la a pune în ea ce ai nevoie pentru a doua zi, iar apoi chestiuţa respectivă de agăţa de clanţa uşii de intrare. Interesantă chestia, mi-a plăcut mult ideea, e foarte utilă mai ales pentru oamenii care din când în când au un drum foarte scurt în ceea ce priveşte parcursul memoriei (a se citi EU). Pui acolo tot ce ai nevoie şi poţi sta liniştit.

Iar la final o melodiuţă care mie-mi cade foarte bine. E pentru aceia pe care îi avem aproape, nu neapărat iubit/ă, oricine care e acolo să ne ridice moralul, să ne şteargă lacrimile, care e lângă chiar şi atunci când nici nouă nu ne-ar plăcea să ne avem în preajmă.

Am intrat aşa într-o perioadă în care sunt cam izolată, nu pentru că aş fi făcut ceva, ci pentru că am jumătatea meu de neuron trebuie să lucreze la licenţă. Vreau să termin odată partea teoretică pentru a mă ocupa de partea practică. Şi izolarea asta e autoimpusă, ştiu că nu e chiar sănătos ce fac, dar şi dacă ies undeva, nu pot fi acolo 100%, gândurile şi grijile mele tot spre licenţă ar duce. Şi de aceea prefer să lucrez intensiv la ea încă 3-4 zile şi apoi să “reintru” în dulcea mea rutină. Ultimele zile au fost şi foarte stresante, în postura de organizatoare a festivităţii de absolvire şi a banchetului am dat peste tot felul de oameni (a se citi studenţi / colegi) care, cu toate că nu ridică niciun deget pentru a-şi aduce contribuţia la organizarea evenimentelor se cred foarte în măsură de a-mi da mie sfaturi. Nu sunt absurdă, dar dacă tot au de spus ceva, pot să-mi spună frumos, să-mi facă sugestii pentru că în definitiv nu e doar pentru mine, e ceva pentru toată lumea. Şi asta pe lângă comentariile pe care le fac “pe la spate”, căci personal nu-mi spun nimic. Eu nu pot înţelege astfel de oameni. Sunt de asemenea conştientă de faptul că nemulţumiţi vor apărea la orice pas, orice aş face, pentru că e legea firii să nu placă tuturor ceva. Nu-mi imaginam că o să fie atât de greu şi că poţi avea atâtea dureri de cap. Acum am mult mai mult respect pentru persoanele care-şi organizează singure nunta, botezul şi alte evenimente de genul ăsta. Sunt multe de pus la punct, de aceea de ceva vreme pe unde merg am după mine vreo 2-3 liste, întocmirea de liste se pare că devine activitatea mea cea mai frecventă :D. Sper că o să iasă cât mai bine totul.

Mergând acum într-o direcţie cu totul opusă, în ultimele zile m-am gândit foarte mult la firea oamenilor. Mai precis la felul în care se văd ei. Ce interesant e că aproape toţi ne vedem altfel decât suntem, mai buni, mai răi. Ştiu o persoană care este foarte foarte egocentrică şi cam intolerantă cu ceilalţi, dar asta vine tot din egocentrismul ăla. Acelei persoane îi pasă de alte persoane, dar atâta timp cât prima dată e bine pe palnul EU (mie să-mi fie bine şi apoi ne putem preocupa şi de alţii). Dar e foarte interesant că se vede exact invers, mereu are impresia că preferă pe alţii în detrimentul ei. Şi e şi foarte intolerantă cu ceilalţi, dar cu toate astea se vede ca o persoană foarte “iertătoare”şi face şi mare tam-tam pe tema asta. Ce ciudată e şi percepţia asta a noastră a sinelui. Cred că toţi avem tendinţe de acest gen într-o oarecare măsură. Eu apreciez faptul că prietena mea cea mai bună e cea care mă trage de mânecă şi-mi spune dacă deranjez cu ceva şi dacă exagerez lucrurile şi le dau altă conotaţie. E “ochiul” obiectiv din viaţa mea subiectivă. Şi apreciez foarte mult prezenţa ei. Ştiu că sunt puţine persoane care au curajul să spună altor persoane când greşesc. Dar asta vine din teamă de a nu răni pe cel de lângă tine. Care iar nu e bine şi ajung la ce am spus mai sus şi anume că orice ai face nu poţi mulţumi pe toată lumea, pentru că suntem foarte diferiţi unii de ceilalţi.

Un sfârşit de săptămână excelent ! Jumătatea mea de neuron vă salută şi vă lasă cu un videoclip

Rândurile de mai jos le-am citit pe bookblog şi mi-a plăcut foarte mult. E scrisă de Motanes. E o poveste tristă în care ne este prezentată o zi din viaţa unui bătrân, cu nevoile şi nostalgiile sale. Pe mine m-a emoţionat foarte mult. Povestea o găsiţi aici, dar o voi reproduce şi eu mai jos, pentru că e pur şi simplu superbă.

O carte si un bătrân

**Mai jos, o întâmplare cu o carte, un bătrân şi două nostalgii…

Miercuri, am intrat într-un mare anticariat din Bucureşti. Aici poţi să cumperi şi să vinzi orice carte. Aproape orice carte. În afară de studenţii care căutau cărţi de medicină şi arhitectură, coada era mai mare la raionul unde puteai vinde cărţi. Aici am văzut mulţi bătrâni. Unul dintre ei a scos dintr-o pungă o carte atent învelită în hârtie de împachetat. Anticarul a răsfoit-o, s-a uitat la ea şi l-a întrebat pe bătrân: “Cât cereţi pe ea?” Se vedea că bătrânul nu mai vânduse cărţi până atunci.

Probabil că nevoia îl împinsese de data aceasta… Şi cu voce timidă, cel trecut prin viaţă răspunse: „ Eu am dat pe ea 45.000 de lei. Acum s-au scumpit… şi nici nu se mai găseşte cartea asta, în plus…” Anticarul, un tânăr, îl întrerupse nerăbdător: „Nu ne interesează!” Palid, cu sudoare apărută pe frunte de nu ştiu unde, bătrânul privea lung a nepricepere: „Adică nu e bună?!” Un alt anticar şi el tânăr, care tria cărţile, arătă mai multă amabilitate faţă de bătrân: „Vă dăm 5.000 de lei pe ea!”

Bătrânul îşi întinse tremurând mâinile către carte s-o ia de la anticar. Avea mâini subţiri şi fine, de intelectual căruia vârsta şi nevoile îi mai furaseră din demnitatea de odinioară. Dar tot îi mai rămase ceva… „Nu mulţumesc, nu o vând… mă scuzaţi!” Şi se topi de lână tejghea. Abia când ieşi din anticariat, bătrânul îşi împachetă din nou, cu grijă să nu îndoaie vreun colţ la copertă, cartea despre care i se spusese că valorează cât un ziar pestriţ colorat.

Probabil că în acea zi bătrânul a ajuns mai devreme acasă.
Cred că nici n-a mai mâncat… S-a dus repede şi s-a aşezat la biroul care-l ţinuse treaz multe nopţi. A despachetat cartea. Parcă mâinile îi tremurau mai tare. A început să recitească, cu aceeaşi poftă ca atunci când şi-a plimbat privirea pe literele neîncepute. Pe vremea când cartea valora 45.000 de lei. Respira mai greu ca atunci. A deschis fereastra să intre aer. Ce mult îl obosea acum lectura, ca niciodată. Î se uscă gâtul. A lăsat-o lângă micul tablou cu soţia sa. Îl pusese acolo în urmă cu doi ani, după ce cancerul nu a mai lăsat-o să se întoarcă acasă, într-o zi de septembrie, când aerul miroase a struguri copţi.

Se răzgândi, nu îi mai era sete…Ce obosit se simţea… Se întinse pe pat. Şi o linişte îl cuprinse dintr-o dată, deşi simţea că o gheară îi scurma în piept. „ Dacă sunt aşa ieftine cărţile, mâine mă duc să-mi cumpăr câteva…” Nu îşi dădea seama dacă era vis sau aievea… Se plimbau prin porumb… Frunzele îi zgâriau pielea. Dar îi plăcea… era numai el şi soţia lui. Râdeau… Era cald. Rândunelele zburau la firul ierbii. O să plouă… Acum parcă erau la munte. Se simţea bine mai aproape de cer… Norii erau pufoşi. Oftă. Închise ochii…

Nu-i aşa că e frumoasă ?