Urare…

…de la fetiţa mea scumpă şi drăguţăăăăă

Overdue Tag

Am primit acum câteva zile o leapşă de la Cristi, dar nu am avut timp să mă ocup de ea…acum am ceva timp liber şi voi purcede în a o onora Deci să începem…

1.Who I am?
Nightwish – Angels fall first
2.What was this day like?
Redemption – Black and White World
3.What should I do with my life?
Ying Yang Twins – Hoes ))) Hai că asta-i bună
4.What are my parents like?
Myrath – Forever and a Day
5.What is love?
Helloween – Forever and One
6.What I do in school? parcă aş schimba school-u cu work-u
Angels and Airwaves – Good Day … asta-i varianta valabilă numa’ pentru zilele de vineri
7.What’s my motto?
U2 – I’m Not Your Baby
8.What is the first thing I think first time when I wake up? de ce e dubla afirmaţie cu first ? Nu sună bine la urechea mea
Sonata Arctica – False News Travel Fast
9.What is the first thing I think when I see my teachers? aici aş schimba teachers-ii cu co-workers-ii
Stereophonics – It Means Nothing
10.What is my life like?
Iron Maiden – Two Minutes to Midnight … not really…că în ultima vreme am picat seara ca MIG-u…mai rar m-o prins miezu’ nopţii trează…i know…i suck !

Io-s naşpa şi nu dau mai departe leapşa asta, uite-aşa !!!
Weekend fain !

Înapoi în timp

Pe vremea studenţiei am descoperit Festivalul Internaţional de Film Documentar Astra Film. Şi ce zile faineee ! Ne strângeam mai mulţi, ne luam abonamente pentru toată durata festivalului şi erau zile în care stăteam de dimineaţa până seara acolo. Eram dotaţi şi cu de-ale gurii, aşa că nimic nu ne împiedica să ne bucurăm de experienţă. Bineînţeles că unii dintre noi mai şi adormeau şi alţii făceau glume pe seama lor. Era o atmosferă aşa faină ! Urcau regizorii pe scenă şi purtam discuţii cu ei, iar dacă pauzele între filme erau mai lungi, de obicei la parterul sălii se organizau diferite evenimente. Ţin minte că în 2007 că au adus pe Junii Sibiului şi pe lângă asta ne-au dat să degustăm vin şi brânză tradiţională. Şi tulaaai ce vin bun o mai fost şi ăla !!!!
Accidental am auzit la radio o reclamă la zilele Astra Film în Bucureşti şi că la Muzeul Ţăranului şi la Centrul Naţional de Artă vor rula cele mai apreciate documentare şi cele care au luat premii la ultima ediţie. Cum am auzit am pus mâna pe telefon şi am convocat “ieşeala” ca să zic ca-ntr-o reclamă. Noi am ales să mergem la Centrul de Artă, că era mai aproape. N-am mai fost niciodată acolo, da’ am rămas impresionată de sală. Foarte faină ! La început nu eram decât 5 persoane acolo şi mi-a părut rău că doar atât e apreciat festivalul în Bucureşti, dar pe măsură ce avansa documentarul, apăreau tot mai multe persoane, iar la începutul celui de-al treilea documentar, sala era plină, erau oameni şi la nivelele superioare ale sălii. Which was nice to see ! Am întâlnit şi persoane de acasă acolo, which was also nice
Iar dacă sâmbătă o fost aşa fain afară (erau oamenii în tricou, da’ io tot nu mi-am dat jos geaca ), am profitat şi m-am plimbat puţin prin Cişmigiu. Ce să mai ? Zilele ăstea m-am simţit ca-n primii ani ai facultăţii.
Am făcut şi ceva poze, dar pe zi ce trece simt nevoia tot mai mult de un curs de fotografie. Poate de-aia nici nu mai postez atât de des. După ce termin master-ul şi voi avea mai mult timp liber, m-oi ocupa şi de curs. All in good time

Aşa pe scurt…

…că de mai mult n-am vreme, cum “zice” unii nu am vreme nici să mor.
Se ia una bucată loc de muncă, se amestecă apoi cu una bucată master şi uite-aşa nu mai ai nici timp să respiri. Şi asta în fiecare zi, că aşa au luat-o razna ăştia de la facultate şi ne zăpăcesc evri fachin dei. De-abia aştept weekend-urile, care şi ălea nu ştiu când trec pe lângă mine. Mda, am nevoie de mai mult de 24 de ore pe zi pentru a ajunge să le fac pe toate. Şi am nevoie de o evadare pe undeva ! Departe de toate minunile ăstea. Acum când scriu chestiile ăstea îmi vine inevitabil în minte acea povestioară a lui Dinescu despre femeile de carieră. Bine, nu mă consider aşa, dar cu siguranţă timpul meu liber este cam egal cu al lor. În fine, din acea povestioară un pasaj îmi place foarte mult. “Cele mai frumoase petice de viaţă le-am căpătat fugind de răspundere. Cea mai bună bere pe care am băut-o în viaţa mea n-a fost la Praga, ca lumea bună, ci în Herăstrău, când o tăiasem de la şedinţa de redacţie, lăsând vorbă că mi s-a spart ţeava de calorifer şi m-au chemat vecinii să strâng apa“. Întreaga povestioara aici.
E aşa de important să faci lucrurile care-ţi plac cu adevărat şi din care-ţi culegi satisfacţia. Toată lumea te sfătuieşte să nu te laşi prins în lucruri care te consumă prea tare şi pe care le faci fără tragere de inimă, căci alea vor suge din tine tot ce e mai bun. Dar acum întrebarea care se pune e oare ne permitem toţi să facem asta ? Oare toţi avem libertatea de a alege să facem doar lucrurile care ne plac ? Io una nu-s una din ăia. Cel puţin nu în totalitate. Asta a sunat cam a consolare şi într-o anumită măsură cred că şi e aşa, pentru că fac totuşi şi lucruri care-mi plac foarte mult. Cred că dacă aş fi prinsă într-un vârtej de-ăsta al lucrurilor din care nu obţin satisfacţie, aş fi clacat de mult. Pot să sper că într-o zi voi putea să-mi permit să fac numai lucruri care-mi plac, da’ să nu fie la pensie
Ieri am ieşit la o plimbărică prin parc şi mă gândeam că mi-e dor de toamnele ălea lungi, în care găseşti muuuulte frunze pe jos de nici nu mai vezi trotuaru’ prin care mergeam târâindu-mi picioarele şi făceam frunzele să se ridice. Acum parcă prea repede se trece de la un anotimp la altu’. Mi-e dor să strâng multe frunze şi să mă arunc în ele Copilu’ din mine caută să iasă la suprafaţă, că-n ultima vreme l-am cam sugrumat. Singurele momente în care-mi permit să mă prostesc e când mă joc cu Lala sau când mai vorbesc cu ea. Citisem undeva că până şi simpla rostire de cuvinte frumoase, complimente ajută la producerea de endorfine şi de atunci o alint pe Lala intr-una
Pe altă cărare, prin altă pădure, la unul din cursurile noastre, profesorul a spus o chestie care mi-a rămas întipărită în minte. Discutam despre ce înseamnă să fii adult şi am ajuns cu discuţia la părinţii noştri şi la cum s-ar cuveni să-i răsplătim la un moment dat pentru modul în care ne-au îngrijit şi ne-au crescut atâţia ani. Şi unii dintre noi ne gândeam la îngrijirea lor atunci când vor avea nevoie, dar nu toţi părinţii au nevoie de aşa ceva. Şi-atunci profesorul ne-a spus că el personal crede că cel mai bine îi poate răsplăti pe părinţii lui prin a fi la rândul lui un părinte cât mai bun pentru copiii săi. Şi mi-a plăcut foarte mult asta !
Şi un sfat pe care l-am primit, de data asta de la o profesoară, a fost acela de a ne feri de lucrurile care sunt de la sine înţelese.
Oare de ce oamenii spun lucruri prea târziu ? Când ai momente în care ai fi dat şi luna de pe cer doar ca să auzi nişte cuvinte care nu vor să iasă din gura unei persoane orice ai face. Nu vor şi pace ! Şi apoi după o anumită perioadă ele îşi fac apariţia timide în viaţa ta, dar tu nu mai ai nevoie de ele şi înseamnă prea puţin să le auzi. Oare de ce facem aşa ? Lăsăm timpu’ şi prafu’ să se apună peste lucrurile importante, pentru ca mai apoi ele să nu mai valoreze mult.
Şi acum la sfârşit o întrebare întrebătoareee. Să zicem că ştii o persoană, da’ care nu-ţi place de fel. O consideri respingătoare din toate punctele de vedere. Ei…ce faci când începi să schimbi, din politeţe, “neşte” cuvinte cu acea persoană şi ajungi să descoperi că aveţi ceva lucruri în comun ? Dacă extrapolezi oarecum, ajungi la ideea că şi propria ta persoană şi se pare respingătoare ? ai ?
Şi o melodie care mă obsedează. Na, să vă obsedeze şi pe voi

Pretty Lights

Spre ruşinea mea, doar ieri am reuşit să-mi fac timp să merg să văd luminiţele de Crăciun. Când a fost “aprinderea” oficială nu am vrut să merg pentru că ştiam că o să fie multă lume şi oricum nu o să văd mare lucru. Aşa că am preferat să-mi ocup timpul cu altceva. Dar ieri am simţit nevoia să merg să le văd. Nu ştiu la ce mă aşteptam. Aşa că mi-am agăţat camera de gât şi am luat-o la pas. Am mers de la Romana până la Unirii şi mai apoi până la Casa Poporului. Mi-a plăcut foarte mult ideea cu sania Moşului lângă brăduţ. Mi-au mai plăcut 2 locuri “de băgat capul pentru poză” (aşa s-a exprimat un copilaş când am trecut pe lângă ele ). Am stat puţin pe marginea patinoarului şi m-am uitat la cei care se dădeau pe gheaţă şi erau toţi foarte fericiţi. Apoi am luat la pas Bulevardul Unirii şi mi-a lăsat un uşor gust amar. Erau acele căsuţe, iar eu mă aşteptam să se vândă chestii care au legătură cu perioada în care ne aflăm. Dar printre acele căsuţe erau şi unele în care se vindeau tot felu’ de porcării pe care le vezi şi la gurile de metrou. De la ghiuluri până la alte chestii de prost gust. Mi-au plăcut în schimb căsuţele unde se vindea turtă dulce, deşi nu sunt amatoare. Mi-a plăcut cum arătau figurinele acelea Şi am fost foarte amuzată când la una din căsuţe, unde un nene făcea colaci secuieşti, o scos de sub masa respectivă o chestie care semăna cu un uscător de păr pe care l-a îndreptat spre colacul care se prăjea. Sper totuţi că era doar o chestie care semăna cu uscătorul şi să nu fi fost chiar aşa ceva:)

Mi-a fost milă în schimb de o copilă. Era fix la intrare pe bulevard o sanie, iar în ea era o fetiţă costumată în spiriduş. Şi toată lumea se suia lângă ea în sanie pentru a face poză. Dar ea săraca avea o mutrişoară Vedeai pur şi simplu cât de mult îşi dorea să se fi aflat în alt loc şi cât de îngheţată era.

Mi-a făcut bine plimbărica. M-am simţit foarte bine când am ajuns acasă. Îmi place foarte mult când e mai răcoare afară şi simt că-mi îngheaţă faţa. Iubesc senzaţia aia. Mi-aş fi dorit să se şi simtă în aer că vine Crăciunul. Deşi se auzeau colinde la căsuţe, părea că nu-şi au locul acolo. Nu ştiu, ceva nu se lega. Sau poate mi se pare mie….