A venit primăvara băăăăă !!!!

Deeeeciiiiii, îi aşaaa de fain afară de nu prea-ţi vine să mai intri în casă.
Ptiu, iar am fost neserioasă şi m-am lăsat pe tânjeală cu blogu’, da’ las că acu bag un blitz update . Sâmbătă am făcut un lucru pe care nu credeam că-l voi face vreodată, am mers la un meci de-al Stelei. Moi nu-s fană Steaua, nici altă echipă din ţară, prefer să fac altceva decât să vizionez un meci. La fotbal mă mai uit aşa din când în când, da’ când joacă naţionala, deşi ultimele meciuri nu le-am văzut decât pe jumate’ că m-am enervat că o jucat ca cizmele Aşe şi să revenim la Steaua. Dacă m-aţi întreba ce s-o întâmplat efectiv pe teren, v-aş răspunde vaaagggg, pentru că io am fost mai concentrată la ce se întâmpla între galerii. A, o jucat cu Gloria Bistriţa. Şi dragele galerii scandau într-una cuvinte de dulce către adversari, mai puţin când tot stadionu’ o căzut de acord să se ia de Dinamo şi atunci toţi o fo ca fraţii. Mie mi-o plăcut când ăia de la Bistriţă înjurau pe Jiji, iar tot stadionu’ se unea într-un “Huooooooo” de-ţi plesnea timpanu’ Şi au fost interesante şi banner-ele pe care le-au avut. Ce mi-o mai plăcut o fost comentariile celor de pe lângă mine M-am prăpădit de râs. Da’ numa că de manifestat nu prea m-am manifestat, am stat cuminte la locu’ meu şi am făcut poze, că de ziceam ceva, mi-o şi luam pe coajă Mai ales că noi ăştia care am fo, ţineam cu Bistriţa pen’ că tipu’ de la care am avut beletele era din staff-u Bistriţei, aşe că noi am ţinut cu mâna care ne-o hrănit. Oricum cei mai tari o fo ăia de la Bistriţa când o afişat un banner pe care scria “Gigi, nu scăpa săpunul” ) Da’ din păcate o fo 1-0 pentru uaminii lu’ nea Jiji.

Şi am mai fo’ azi în “micul” parc al tineretului care-i la o aruncătură de băţ de moi, da’ pen’ că-i aşe aproape, am zis că “las că oi merje io odată şi acol” şi în consecinţă am fost tot prin alte parcuri şi alte locuri aflate la mama naibii. Şi azi am reuşit şi performanţa asta şi-i aşa de fain parcu’, mai ales că-i plin de copaci înfloriţi ! Uraaaa !!! )

Mi-am dus camera să vază şi pe băieţii ăia care-s în flăcări (adicătelea In Flames), da’ poze mai puţintele, pen’ că eram mai ocupată să-mi păstrez echilibru’ că erau foarte simpatici şi afectuoşi băieţii care făceau pogo, atât de afectuoţi încât se “plimbau” cât mai departe şi vroiau să intre în contact cu cât mai multe persoane, alţii chiar au vrut să vadă cum e să te pipăie 10 mâini deodată şi s-au lăsat purtaţi pe braţe de popor, dar o parte din ei au descoperit şi gravitaţia şi cum-i să cazi de la 2 metri. Concertu’ o fo fain, unii spun că nu s-a auzit bine, mie mi-a plăcut, dar am fost în faţă, aproape de boxe, aşa că nu ştiu cum a fost în spate. A, şi ce mi-a plăcut mult e că m-am întâlnit cu un prieten din Sibiu Dintre toate locurile

Şi am poposit şi pe la Muzeu’ Satului, unde l-am văzut pe Daniel Buzdugan şi mă simt mai bogată spiritual pentru treaba asta ) M-am prostit şi pe acolo, m-am suit în nişte maşinuţe şi mă prefăceam că-s la curse, asta până când a-nceput lumea să se uite urât la mine şi m-am purtat din nou ca o domnişoară respectabilă ce-s. Şi apoi m-am dat în roata aia maaaaareeeee din părculeţu’ ăla pentru copii de lângă. Şi o plăcut la mine şi la stomacu’ meu experienţa.

Şi gata că aberez aiurea. Ca de obicei…pozeeee

Întuneric

Astăzi am fost martora unui eveniment care mi-a arătat cât de mult iau lucrurile, cum spune englezu, for granted. Azi am făcut un lucru pe care spuneam că nu o să-l mai fac şi anume am lăsat un lucru minor să ia amploare şi să-mi acapareze tot spaţiul din mintea mea. Asta până când l-am văzut pe El. El nu e o persoană specială, e doar o persoană care mi-a arătat cât de proastă sunt că permit unor asemenea lucruri să înflorească-n mintea mea. Eram pe trotuar, iar doar jumate era “practicabil”, cealaltă jumătate fiind în săpături şi deci plină de noroi şi gropi, iar toată lumea mergea pe partea dreaptă, pe o fâşie care nu măsura niciun metru, pe lângă un gărduleţ. Băiatul acela mergea încetişor în faţa mea şi înainte de a păşi atingea cu palma gardul. Nu am înţeles de ce făcea asta, am presupus că are multe lucruri la care se gândeşte şi-şi lasă timp pentru a analiza cu fiecare pas fiecare gând. Până când a apărut în faţă o chestie din aceea de reîncărcat cartele pentru telefon, cam in genul automatelor cu diferite alimente. Şi….atunci s-a întâmplat un lucru care mi-a adus lacrimi în ochi. Mâna lui a ratat acel aparat şi s-a agăţat doar de gardul de lângă, în timp ce restul corpului a intrat în chestia aia metalică. Şi a dat şi cu capul zdravăn de fieru’ ăla. Vai că mi s-a strâns inima când am auzit bubuitura aia ! Nu pot explica ce s-a produs în mine. Nici nu-mi pot imagina cum e să trăieşti mereu în întuneric. Să nu vezi un zâmbet sau o lacrimă, să nu vezi o mamă cum îşi sărută copilul sau privirea persoanei iubite când îţi spune că te iubeşte. Dar poate că ei ştiu să aprecieze nişte lucruri pe care noi le trecem cu vederea şi cărora nu le dăm deloc importanţă. De fapt greşesc când spun acel “poate”, sunt convinsă că ei chiar ştiu să aprecieze mai mult.
Dar totuşi nu pot să nu mă gândesc cât de greu le poate fi în unele zile să se hotărască să se ridice din pat şi să o ia de la capăt chiar dacă se lovesc de astfel de porcării de câteva ori. Şi pentru asta nu pot să nu-i admir.
Dar vai cum a sunat când s-a lovit ! Aşa am un gol în mine de atunci !