Hidratarea lu’ Peşte Prăjit

Au venit căldurile şi bineînţeles că suntam iar invadaţi de sfaturi care mai de care mai utile….NOT. Cel mai tare mă enerveată ăla cu băutul apei….hai să spun frumos….cu hidratarea. Ieri era la televizor un nene care susţinea sus şi tare că tre’ să bem 1 pahar de apă la 10-15 minute. Hooooo mă, eşti nebun ? Dacă faci un calcul aşa în mare să vezi unde ajungi, vezi că după capu’ lui ar trebui să bei zeci de litri de apă pe zi. Ceea ce în sine e o aberaţie. Ceea ce nu înţeleg distinşii domni care se cred în măsură să ne dea sfaturi nouă, muritorilor de rând, e faptul că orice aliment conţine şi apă, până şi banala pâine. Hidratare nu înseamnă să bei apă, hidratarea se poate face şi prin mâncare. Şi oricum, corpul nostru ştie el mai bine ce are nevoie şi ce nu. Dacă corpului îi este sete, atunci el cere, dacă nu, n-are sens să ne umflăm cu apă, că deh, aşa zice ăla de la tv.

De mult am încetat să ţin cont de ce se spune la tv, dar nu pot să nu mă mir de câte una şi alta. Asta fiind una din ele. Alta, e o ştire pe care am văzut-o acu câtva timp, nu mai ţin minte exact. Ei, ştirea asta spunea că nu e bine să mâncăm fructe, pentru că îngraşa. Hai nu mă înnebuni ! Anu’ trecut spunea să mâncăm cât mai multe fructe, acu că nu-s bune. Aşa a fost cu fiecare produs. Acu câţiva ani toată lumea ridica în slăvi pizza, acu zic că nu e bună. La fel a fost şi cu mâncarea de fast food. S-o spun sau să n-o spun ? Dragilor….trăim într-o lume guvernată de ipocrizie ! Mă duc să mănânc pepene….să fac burtă, na !

Prince Valiant !

Discutam ieri cu un prieten şi tot aberând noi aşa, am ajuns să discutăm despre desenele la care ne uitam în copilărie. Ulterior am dat peste video ăsta la prietenu’ youtube. Oh…did it bring back memories ! Ţin minte că mă trezeam devreme să văd desenele pe care le dădeau pe Italia Uno. Şi în fiecare dimineaţă la ora 9 era Principe Valiant :X Nu mai e nevoie să vă spun că aveam un mic crush legat de el, aşa vedeam pe atunci bărbatul ideal Pe când eram mititică, toată vacanţa de vară o petreceam, aşa cum se obişnuia, la bunici. Toţi copiii plecau 3 luni de la părinţi şi mergeau la bunici, se golea cartieru’, puteau şi ăia mai bătrâni să spună că în sfârşit au linişte ) Noi aveam serioase probleme cu un vecin de-al nostru, Nenea Iliuţă care nu suporta el copiii, mereu urla la noi să plecăm din faţa blocului că facem prea multă gălăgie. Şi ce face orice copil care se respectă ? Păăăăi, ignoră avertismentele şi îşi vede de joacă. Numai că în cazul lui asta nu era o opţiune şi ieşea la noi cu japa (sau nuia) şi fugea după noi să ne altoiască. Iniţial a fost japa simplă ruptă din salcie….apoi a urmat The Japă, care era din sârmă ghimpată. O dată a dat cu chestia aia şi i-a găurit mâna unuia dintre copii. Om nebun, ce să mai ! Ai noştri aveau constant certuri cu el. Eu n-am păţit-o aşa de rău cu The Japă, dar era să iau un pumn în faţă de la el, din cauză că am îndrăznit să-i zic să nu mai arunce cu apă în noi, căci da….arunca şi cu apă. Eh…fiecare scară cu pensionarii ei !

Acu să mă întorc de unde am plecat Spuneam că pe vremea aia plecam şi eu la bunicuţii mei de la Azuga pe perioada verii. Şi acolo era lumea mea. Dimineaţa, bineînţeles aveam program de desene animate. Învăţasem toate melodiile de la desene, cu toate că erau în italiană. Dar aşa am început să învăţ limba asta, prin intermediul desenelor de la Italia Uno. Prietena mea cea mai bună din copilărie era de la Azuga. Ina o cheamă, mai suntem şi acum prietene, dar e mai greu cu distanţa, că ea s-a dus la facultate în Bucureşti. Poate acu când oi merge la master acolo să revină o parte din ce a fost. Aşa….să revenim….observ că am dificultăţi să mă menţin pe linia subiectului Ei, după desene, ieşeam cu Ina în parc şi ne dădeam pe leagăne. Şi ce făceam în timp ce ne dădeam pe leagăne ? Păi bineînţeles, cântam melodiile de la desene, asta de la Valiant fiind preferata mea Ştiţi că vă ziceam că am fost la avansarea în grad a unui prieten din copilărie ? Ei, el e tot din Azuga. Zilele trecute am ieşit cu el în oraş şi mi-a spus că primul lucru care-i vine în minte când se gândeşte la mine e tocmai cântatul ăsta ce-l “practicam” cu Ina în parc. N-am ştiut dacă să râd sau să mă ruşinez când a zis asta E, tocmai asta e ce-mi place cel mai mult la copii şi anume faptul că fac ce vor fără să le pese cine se uită sau ce spune

Mai jos arătându-ne fildeşii, eu şi Ina prin 2002….şi desigur, genericul în italiană de la Principe Valiant.