Ce Uameni !

De dimineaţă am auzit o melodie pe care n-am mai auzit-o de multişor. The Rolling Stones - You can’t always get what you want. Acele 7 cuvinte din titlu m-au făcut să mă gândesc la multe lucruri. Vrem atâtea lucruri în viaţă, un loc de muncă bun, cineva care să ne aştepte acasă, prieteni buni şi sinceri, rezultate bune la examene, familia mereu aproape şi lista poate continua. Dar apoi inevitabil am început să mă gândesc la acele lucruri pe care vrem din tot sufletul să le avem, acele lucruri materiale pe care după ce le avem, constatăm că nu erau aşa de importante şi că timpul şi efortul depus pentru a le obţine nu s-a meritat. Şi atunci constaţi că ai irosit ore, zile, poate chiar luni întregi urmărind atingerea unui scop inutil. Ei, momentele ălea ne doboară pe toţi şi ajungem să intrăm într-o stare de melancolie şi, chiar dacă avem premiul mult visat, tot ne simţim complet inutili. Ca să folosesc o zicală foarte populară în cazuri de insultă ” faci umbră pământului degeaba”. Suntem foarte vulnerabili, chiar dacă unii dintre noi par foarte puternici şi stăpâni pe sine, uneori e de ajuns doar o vorbă aruncată aiurea pentru a da peste cap până şi cea mai puternică persoană. Ideea e că niciodată nu poţi ştii ce e dincolo de aparenţe. Bine, lucrul ăsta îl ştim cu toţii, nue cine ştie ce revelaţie. Ca să revin la ce am spus mai sus, noi toţi vrem anumite lucruri, problema e ce facem cu ele după ce le obţinem, iar apoi ce facem cu cele de care chiar nu aveam nevoie ? Nu sunt una din acele persoane care cred în destin, forţe superioare şi alte lucruri de genul ăsta. Mie-mi place să cred că noi toţi avem un cuvânt de spus în ceea ce priveşte viitorul nostru şi de asemenea că noi singuri alegem ce vrem să facem. Nu-i aşa că e trist să spui că totul se întâmplă cu un motiv ? Şi că toţi avem destinul predestinat ? Asta ar însemna că tot ceea ce facem, deşi suntem lăsaţi să credem că e ce vrem noi şi că alegerea ne aprţine, e totuţi stabilit dinainte de o “putere superioară”, iar noi automat devenim marionetele lor. Bănuiesc că sunt prea mândră că să fiu adepta acestei concepţii. Eu vreau să cred că tot ceea ce fac e o consecinţă a alegerilor mele şi nu prea că asa a vrut “ceva” sau “cineva”.

Unde am vrut să ajung înainte de a discuta despre “higher powers”, e la ideea că nu obţinem întotdeauna ce vrem, dar poate că nici nu aveam nevoie de acele lucruri. Viaţa ar trebui să se învârte în jurul unor lucruri simple şi care în acelaşi timp sunt esenţiale. Mi-am adus acum aminte de o povestioară pe care am citit-o acum ceva vreme şi am scris-i într-o agendă în care scriu lucrurile care mi-au plăcut, citate, povestioare şi alte lucruri. Unii dintre voi s-ar putea să o cunoască şi care zice cam aşa : “Un profesor de filosofie stătea în faţa studenţilor săi având câteva obiecte pe catedră. Când a început ora, fără să spună un cuvânt, a luat un borcan mare şi a început să să-l umple cu pietre. Apoi i-a întrebat pe studenţi dacă borcanul este plin. Apoi, a luat o cutie cu pietricele şi le-a turnat în borcan scuturându-l uşor. Desigur, acestea s-au rostogolit printre pietrele mari şi au umplut spaţiile râmase libere. I-a întrebat din nou pe studenţi dacă este plin. Au fost din nou de acord că este plin şi au râs. Profesorul a luat o cutie cu nisip pe carel-a turnat în borcan, desigur nisipul a umplut spaţiul liber. Acum, spuse profesorul arătând spre borcan, vreau să vă imaginaţi că aceasta este viaţa voastră. Pietrele mari sunt lucrurile importante : familia, partenerul, sănătatea şi copiii voştri, lucruri care, chiar dacă totul este pierdut şi numai ele au rămas, viaţa voastră tot ar fi completă. Pietricelel sunt celelalte lucruri care contează : slujba, casa, maşina. Nisipul reprezintă lucrurile mici care completează restul. Dacă puneţi în borcan mai întâi nisipul, nu mai rămâne lor pentru pietrele mari şi pentru pietricele. La fel se desfăşoară şi viaţa voastră : dacă vă consumaţi timpul şi energia cu lucrurile mici, nu veţi avea niciodată spaţiu pentru lucrurile importante. Fiţi atenţi la lucrurile care sunt esenţiale pentru fericirea voastră. Jucaţi-vă cu copiii voştri, faceţi-vă timp pentru controale medicale, duceţi-vă partenerul la dans. Va râmăne mereu destul timp să mergeţi la lucru, să faceţi curat în casă, să daţi o petrecere sau să duceţi gunoiul. Aveţi grijă la pietrele mari în primul rând, de lucrurile care într-adevăr contează. Stabiliţi-vă priorităţile ! Restul….e doar nisip….”

Mă enervează la culme situaţiile în care caut ceva şi găsesc orice, numai lucrul de care nu am nevoie nu. Ştiu că toată lumea a păţit la fel şi păţeşte de cel puţin o dată pe săptămână aşa. Măi, parcă s-au aliniat toate planetele şi conspiră împotriva ta. Iar dacă eşti grăbit, nu o să găseşti veci ceea ce cauţi. E una din legile lui Murphy Doamne fereşte să depindă locul tău de muncă sau vreo promoţie sau orice alt lucru important de ceea ce ai de căutat, că poţi să-ţi iei adio, pa şi pusi, ne revedem peste exact 2-3 ore când nu o să mai ai nevoie de mine !

Sau când faci un proiect şi cauţi documentare, găseşti orice despre orice, mai puţin despre ce ai tu nevoie. Şi atunci începi să iei toţi sfinţii la rând, apoi toate sărbătorile iar apoi să ajungi la alte chestii mai profunde, cum este familia şi neamul tău. Situaţia asta îmi aduce aminte de un cântec al lui Alanis Morissette şi anume Ironic, un cântecel clasic, cu ceva ani la purtător, dar pe care îl ştie tot poporu’. Ei, don’şoara sus-menţionată spune la un moment dat “It’s life 10.000 spoons when all zou need is a knife”, na aşa şi cu ce spuneam eu mai sus. Dracu’ să le ia de linguri, da-mi naibii cuţitu’ ăla să pot să-mi revin la normal ! Văzusem la “teveu” acu ceva vreme o invenţie folosită la a pune în ea ce ai nevoie pentru a doua zi, iar apoi chestiuţa respectivă de agăţa de clanţa uşii de intrare. Interesantă chestia, mi-a plăcut mult ideea, e foarte utilă mai ales pentru oamenii care din când în când au un drum foarte scurt în ceea ce priveşte parcursul memoriei (a se citi EU). Pui acolo tot ce ai nevoie şi poţi sta liniştit.

Iar la final o melodiuţă care mie-mi cade foarte bine. E pentru aceia pe care îi avem aproape, nu neapărat iubit/ă, oricine care e acolo să ne ridice moralul, să ne şteargă lacrimile, care e lângă chiar şi atunci când nici nouă nu ne-ar plăcea să ne avem în preajmă.

Am intrat aşa într-o perioadă în care sunt cam izolată, nu pentru că aş fi făcut ceva, ci pentru că am jumătatea meu de neuron trebuie să lucreze la licenţă. Vreau să termin odată partea teoretică pentru a mă ocupa de partea practică. Şi izolarea asta e autoimpusă, ştiu că nu e chiar sănătos ce fac, dar şi dacă ies undeva, nu pot fi acolo 100%, gândurile şi grijile mele tot spre licenţă ar duce. Şi de aceea prefer să lucrez intensiv la ea încă 3-4 zile şi apoi să “reintru” în dulcea mea rutină. Ultimele zile au fost şi foarte stresante, în postura de organizatoare a festivităţii de absolvire şi a banchetului am dat peste tot felul de oameni (a se citi studenţi / colegi) care, cu toate că nu ridică niciun deget pentru a-şi aduce contribuţia la organizarea evenimentelor se cred foarte în măsură de a-mi da mie sfaturi. Nu sunt absurdă, dar dacă tot au de spus ceva, pot să-mi spună frumos, să-mi facă sugestii pentru că în definitiv nu e doar pentru mine, e ceva pentru toată lumea. Şi asta pe lângă comentariile pe care le fac “pe la spate”, căci personal nu-mi spun nimic. Eu nu pot înţelege astfel de oameni. Sunt de asemenea conştientă de faptul că nemulţumiţi vor apărea la orice pas, orice aş face, pentru că e legea firii să nu placă tuturor ceva. Nu-mi imaginam că o să fie atât de greu şi că poţi avea atâtea dureri de cap. Acum am mult mai mult respect pentru persoanele care-şi organizează singure nunta, botezul şi alte evenimente de genul ăsta. Sunt multe de pus la punct, de aceea de ceva vreme pe unde merg am după mine vreo 2-3 liste, întocmirea de liste se pare că devine activitatea mea cea mai frecventă :D. Sper că o să iasă cât mai bine totul.

Mergând acum într-o direcţie cu totul opusă, în ultimele zile m-am gândit foarte mult la firea oamenilor. Mai precis la felul în care se văd ei. Ce interesant e că aproape toţi ne vedem altfel decât suntem, mai buni, mai răi. Ştiu o persoană care este foarte foarte egocentrică şi cam intolerantă cu ceilalţi, dar asta vine tot din egocentrismul ăla. Acelei persoane îi pasă de alte persoane, dar atâta timp cât prima dată e bine pe palnul EU (mie să-mi fie bine şi apoi ne putem preocupa şi de alţii). Dar e foarte interesant că se vede exact invers, mereu are impresia că preferă pe alţii în detrimentul ei. Şi e şi foarte intolerantă cu ceilalţi, dar cu toate astea se vede ca o persoană foarte “iertătoare”şi face şi mare tam-tam pe tema asta. Ce ciudată e şi percepţia asta a noastră a sinelui. Cred că toţi avem tendinţe de acest gen într-o oarecare măsură. Eu apreciez faptul că prietena mea cea mai bună e cea care mă trage de mânecă şi-mi spune dacă deranjez cu ceva şi dacă exagerez lucrurile şi le dau altă conotaţie. E “ochiul” obiectiv din viaţa mea subiectivă. Şi apreciez foarte mult prezenţa ei. Ştiu că sunt puţine persoane care au curajul să spună altor persoane când greşesc. Dar asta vine din teamă de a nu răni pe cel de lângă tine. Care iar nu e bine şi ajung la ce am spus mai sus şi anume că orice ai face nu poţi mulţumi pe toată lumea, pentru că suntem foarte diferiţi unii de ceilalţi.

Un sfârşit de săptămână excelent ! Jumătatea mea de neuron vă salută şi vă lasă cu un videoclip

Ceva pentru clătit ochii

Mulţumesc pentru că ai grijă de mine şi pentru că îmi eşti mereu alături !

Omului ăstuia îi plac căzăturile, atât de mult încât a făcut o profesie din aşa ceva. Bine, tipu’ e meseriaş

Mai poţi spune ceva ? Eu nu !!! Melodia asta e una din preferatele mele (Kansas - Carry on my Wayward Son).

Dacă ar fi să aleg un fenomen meteo pe care să-l urăsc cel mai mult, ăla ar fi nenorocitu’ ăsta de vânt. De 2 zile bate într-una şi dacă ieşi afară tre’ să ţii totu’ bine, chestiile din buzunare au tendinţa de a zbura de acolo, e enervant rău de tot. Să nu mai vorbesc de păr, care îţi ajunge tot in ochi şi nici nu mai vezi în ce direcţie s-o iei. Iar dacă Doamne fereşte mai ai şi rufe întinse pe sârmă te-ai rezolvat, nu numai că tre’ să le aduni, dar dacă nu ai fost atentă, unele din ele le recuperezi de pe la vecini şi, implicit trebuie să le speli iar. Ce mă enervează cel  mai rău la vânturile ăstea aşa puternice e că mereu ridică lucruri în aer şi ţi le trântesc ţie în geam, aşa ca să nu poţi nici dormi bine noaptea şi să te trezeşti dimineţa cu dureri de cap mai groaznice decât dacă ai fi tras o beţie cu o seară înainte, asta ca să nu mai vorbesc de oboseală. Şi dacă ăstea toate nu sunt de ajuns mai trebuie să ai de-a face şi cu curentu’ dacă Doamne fereşte vrei să deschizi şi tu un geam în casă ca tot omu’ şi să aeriseşti. O mulţumire tot am şi anume că nu am vreun copac la geam că şi innebuneam dacă trebuia să suport toată noaptea bătaia crengilor în geam. Aşa că am o rugăminte, dacă cumva ştiţi pe cineva care are pile la Doamne Doamne, spuneţi-i vă rog că A uitat ventilatoarele ălea aprinse prea mult !!!!!!

Rândurile de mai jos le-am citit pe bookblog şi mi-a plăcut foarte mult. E scrisă de Motanes. E o poveste tristă în care ne este prezentată o zi din viaţa unui bătrân, cu nevoile şi nostalgiile sale. Pe mine m-a emoţionat foarte mult. Povestea o găsiţi aici, dar o voi reproduce şi eu mai jos, pentru că e pur şi simplu superbă.

O carte si un bătrân

**Mai jos, o întâmplare cu o carte, un bătrân şi două nostalgii…

Miercuri, am intrat într-un mare anticariat din Bucureşti. Aici poţi să cumperi şi să vinzi orice carte. Aproape orice carte. În afară de studenţii care căutau cărţi de medicină şi arhitectură, coada era mai mare la raionul unde puteai vinde cărţi. Aici am văzut mulţi bătrâni. Unul dintre ei a scos dintr-o pungă o carte atent învelită în hârtie de împachetat. Anticarul a răsfoit-o, s-a uitat la ea şi l-a întrebat pe bătrân: “Cât cereţi pe ea?” Se vedea că bătrânul nu mai vânduse cărţi până atunci.

Probabil că nevoia îl împinsese de data aceasta… Şi cu voce timidă, cel trecut prin viaţă răspunse: „ Eu am dat pe ea 45.000 de lei. Acum s-au scumpit… şi nici nu se mai găseşte cartea asta, în plus…” Anticarul, un tânăr, îl întrerupse nerăbdător: „Nu ne interesează!” Palid, cu sudoare apărută pe frunte de nu ştiu unde, bătrânul privea lung a nepricepere: „Adică nu e bună?!” Un alt anticar şi el tânăr, care tria cărţile, arătă mai multă amabilitate faţă de bătrân: „Vă dăm 5.000 de lei pe ea!”

Bătrânul îşi întinse tremurând mâinile către carte s-o ia de la anticar. Avea mâini subţiri şi fine, de intelectual căruia vârsta şi nevoile îi mai furaseră din demnitatea de odinioară. Dar tot îi mai rămase ceva… „Nu mulţumesc, nu o vând… mă scuzaţi!” Şi se topi de lână tejghea. Abia când ieşi din anticariat, bătrânul îşi împachetă din nou, cu grijă să nu îndoaie vreun colţ la copertă, cartea despre care i se spusese că valorează cât un ziar pestriţ colorat.

Probabil că în acea zi bătrânul a ajuns mai devreme acasă.
Cred că nici n-a mai mâncat… S-a dus repede şi s-a aşezat la biroul care-l ţinuse treaz multe nopţi. A despachetat cartea. Parcă mâinile îi tremurau mai tare. A început să recitească, cu aceeaşi poftă ca atunci când şi-a plimbat privirea pe literele neîncepute. Pe vremea când cartea valora 45.000 de lei. Respira mai greu ca atunci. A deschis fereastra să intre aer. Ce mult îl obosea acum lectura, ca niciodată. Î se uscă gâtul. A lăsat-o lângă micul tablou cu soţia sa. Îl pusese acolo în urmă cu doi ani, după ce cancerul nu a mai lăsat-o să se întoarcă acasă, într-o zi de septembrie, când aerul miroase a struguri copţi.

Se răzgândi, nu îi mai era sete…Ce obosit se simţea… Se întinse pe pat. Şi o linişte îl cuprinse dintr-o dată, deşi simţea că o gheară îi scurma în piept. „ Dacă sunt aşa ieftine cărţile, mâine mă duc să-mi cumpăr câteva…” Nu îşi dădea seama dacă era vis sau aievea… Se plimbau prin porumb… Frunzele îi zgâriau pielea. Dar îi plăcea… era numai el şi soţia lui. Râdeau… Era cald. Rândunelele zburau la firul ierbii. O să plouă… Acum parcă erau la munte. Se simţea bine mai aproape de cer… Norii erau pufoşi. Oftă. Închise ochii…

Nu-i aşa că e frumoasă ?