Confuzie

28 02 2008

Am aşa o stare ciudată de câteva zile incoace, că nici nu ştiu unde-i capătul şi unde-i coada. Nu-mi stă capul la lucrurile pe care le am de făcut, gândurile îmi zboară prin locuri în care n-au mai fost de mult. Nu reuşesc să mă concentrez la nenorocita aia de lucrare de licenţă mai mult de o oră-două pe zi şi lucrul ăsta mă enervează la culme pentru că planul meu era să fi terminat deja partea teoretică până acum, iar apoi să mă apuc de experimentu’ lu’ peşte prăjit. Şi parcă nu am nicio tragere de inimă pentru aşa ceva. E ciudat…mai degrabă aş prefera să stau degeaba şi să nu fac nimic, să stau pur şi simplu în cameră, fără muzică, fără nimic….şi să vegetez. Pe deasupra de asta nu ştiu ce a fost în mintea mea acum 2 luni când am preluat iniţiativa de a organiza cursul festiv şi banchetul. Eu îmi complic destul viaţa (ce clişeu sună chestia asta !!!), fără să mai fie nevoie să apară şi alte griji. Şi inevitabil apar. Şi aşa-mi vine să-mi iau câmpii şi să plec într-un loc unde să nu cunosc pe nimeni, iar toate gândurile ăstea să rămână aici şi să-mi ducă lipsa. Şi cireaşa de pe tort eşti tu, care eşti mai rău ca vremea, acu faci ceva, mâine faci exact opusul şi mă debusolezi rău de tot :D Nu înţeleg şi nici nu-mi dau seama ce ai de gând să faci. Am citit undeva pe net o povestioară (îmi cer scuze, dar nu reuşesc să-mi aduc aminte unde am dat peste ea) în care femeile erau comparate cu merele dintr-un pom. Spunea că cele mai bune mere se află în vârf, dar tocmai pentru că sunt acolo, e greu să se ajungă la ele şi bărbaţilor le e frică să le culeagă pentru că s-ar putea răni şi, astfel aleg să le culeagă pe cele de la bază sau chiar de pe jos, chiar dacă nu sunt cele mai bune, dar sunt uşor accesibile şi astfel cele din vârf ajung să creadă că e ceva în neregulă cu ele. Iar la sfârşit spunea că e doar o chestiune de timp până când va apărea un bărbat destul de curajos încât să urce în vârful copacului să le culeagă. Acum, eu nu spun că fac parte din merele acelea din vârf, ideea era doar că tu nu eşti “culegătorul meu” şi că voi aştepta alt culegător, deşi ar fi fost frumos să fii tu, dar ţie îţi place să te joci cu mine. Şi dacă asta e situaţia, poate nici eu nu sunt mărul pentru tine, poate ai nevoie de alt măr cu care vei ştii ce vrei să faci şi nu vei mai oscila atât de mult.

Ahhhhh, dar ar fi fost atât de frumos….

directii-opuse.jpg







Zâmbete de dimineaţă

26 02 2008

Mi-am început ziua cu un zâmbet, m-am uitat pe fereastră şi am văzut că şi astăzi e frumos afară, o să pot ieşi la o plimbărică cu vechea mea prietenă, bicicleta, mi-a fost dor de ea, nu am mai petrecut timp împreună de anul trecut, iar acum a venit momentul să ne cunoaştem din nou şi să fie puţin rea cu mine, să-mi provoace puţină febră musculară. Da’ nu-nimic, e vina mea că am neglijat-o :D Eh, sunt bine-dispusă astăzi şi am de gând să mă bucur din plin de ziua asta minunată.

Găsisem mai devreme o poză care se numeşte The Wheels Of Life, care iarăşi mi-a adus un zâmbet pe buze. Cu ocazia asta m-am lămurit în ce stadiu al vieţii mă aflu :) Acolo, nr. 3, vedeţi ? Fratelo meu a zis ca nu am trecut de al doilea stadiu. Eu mă străduiesc totuşi.

wheels-of-life.jpg





Stuck in my mind

25 02 2008

Dimineaţa asta m-am trezit cu o replică dintr-un film în cap. Filmul respectiv l-am văzut cu ceva ani în urmă, dar replica despre care vorbesc mi-a rămas în minte, pentru că mi s-a părut excelentă. Filmul de care vorbesc este Message in a Bottle

Îl are ca actor principal pe Kevin Costner. Mă rog, un film drăguţ pentru o după-masă / seară petrecută în casă. E un film lejer, ideal pentru relaxare. Ei, la un moment dat Theresa (Robin Wright Penn) îl întreabă pe Garret (Kostner) “You’ll just forget about me, won’t you?”, iar el spune “Everyday!”. Everyday-u ăla m-a topit instantaneu. E un alt fel de a spune că o să se gândească în fiecare zi la ea. Mi s-a părut pur şi simplu adorabil şi de aceea mi-a rămas întipărit în minte. Acum că vorbesc de lucrurile ăstea mi-am adus aminte de alt lucru pe care nu l-am putut uita de când ochii mei l-au văzut. E vorba despre Sărutul de lângă Hotel de Ville din 1950 a lui Robert Doisneau. Iubesc fotografia respectivă.

22.jpg





Fiecare scară cu pensionarii ei

24 02 2008

N-ai ce să le faci, că-ţi place sau nu eşti obligat sa convieţuieşti cu ei, să te cerţi cu ei, să şe deschizi uşa când vin nervoşi la tine pentru că nu pot dormi din cauza muzicii tale, când tu nici nu auzi muzica ta dacă mergi în altă cameră, dar pe ei, care sunt la alt etaj îi deranjează…La mine în scară, de vreo 2 ani s-a mutat o tanti cu foarte multe nemulţumiri, deşi cu trecerea timpului tot mai mult am impresia că ei chiar îi plac certurile ăstea, îi mai oferă şi ei trăiri intense :D Bine, sunt cam rea aici, dar nu mă pot abţine. Acu 2 zile a fost la vecinu’ de jos, să-i spună să dea muzica încet pentru că îi sparge ei masa de 3 milioane. Aţi înţeles, daaaa ? Masa aia e foarte importantă şi dacă dai muzica mai tare o spargi. Acum mi-am adus aminte de copilărie şi de faptul că la bunici nu aveam voie să fugim prin casă pentru că veneau vecinii de jos şi se plângeau că facem gălăgie prea mare. Nu ştiu ce să spun, oare oamenii ăştia n-au avut şi ei o copilărie şi o adolescenţă ? Nu mai ştiu cum e să fii tânăr ? Sunt conştientă de faptul că sunt vremuri diferite, dar până la urmă muzica le-a plăcut şi lor, să alerge şi să se joace mereu iar le-a plăcut. Mă rog, am pornit de la ceva şi am ajuns la altceva. Vroiam doar să vă arăt o poză :D Să vă arăt că fiecare scară are pensionarii ei. Ei au probleme cu zgomotul şi nu mai pot dormi din cauza lui, iar eu dorm de trăzneşte patu’ sub mine. Deci, aici mie-mi dă cu virgulă :D

img_1930.jpg





Poetry Day

24 02 2008

One Art

by Elizabeth Bishop

The art of losing isn’t hard to master

so many things seem filled with the intent

to be lost that their loss is no disaster.

Lose something every day. Accept the fluster

or lost door keys, the hour badly spent.

The art of losing istn’t hard to master.

Then parctice losing farther, losing faster:

places, and names, amd where it was you meant

to travel. None of these things will bring you disaster.

I lost my mother’s watch. And look! my last, or

next-to-last, of three loved hours went.

The art of losing istn’t hard to master.

I lost two cities, lovely ones. And, vaster,

some realms I owned, two rivers, a continent.

I miss them, but it wasn’t a disaster.

—Even losing you (the joking voice, a gesture

I love) I shan’t have lied. It’s evident

the art of losing’s not too hard to master

though it may look (Write it!) like disaster.

book3.jpg

 I carry your heart with me

by E.E. Cummings

I carry your heart with me (Icarry it in

my heart) I am never without it (anywhere 

I go you go, my dear; and whatever is done

by only me your doing, my darling)

I fear

no fate (for you are my fate, my sweet) I want

no world (for beautiful you are my world, my true)

and it’s you are whatever a moon has always meant

and whatever a sun will always sing for you

here is the deepest secret nobody knows

(here is the root of the root and the bud of the buf

and the sky of the sky of a tree called life; which grows

higher than soul can hope or mind or hide)

and this is the wonder that’s keeping the stars apart

I carry your heart (I carry it in my heart)