Ce Uameni !

Am aşa o stare ciudată de câteva zile incoace, că nici nu ştiu unde-i capătul şi unde-i coada. Nu-mi stă capul la lucrurile pe care le am de făcut, gândurile îmi zboară prin locuri în care n-au mai fost de mult. Nu reuşesc să mă concentrez la nenorocita aia de lucrare de licenţă mai mult de o oră-două pe zi şi lucrul ăsta mă enervează la culme pentru că planul meu era să fi terminat deja partea teoretică până acum, iar apoi să mă apuc de experimentu’ lu’ peşte prăjit. Şi parcă nu am nicio tragere de inimă pentru aşa ceva. E ciudat…mai degrabă aş prefera să stau degeaba şi să nu fac nimic, să stau pur şi simplu în cameră, fără muzică, fără nimic….şi să vegetez. Pe deasupra de asta nu ştiu ce a fost în mintea mea acum 2 luni când am preluat iniţiativa de a organiza cursul festiv şi banchetul. Eu îmi complic destul viaţa (ce clişeu sună chestia asta !!!), fără să mai fie nevoie să apară şi alte griji. Şi inevitabil apar. Şi aşa-mi vine să-mi iau câmpii şi să plec într-un loc unde să nu cunosc pe nimeni, iar toate gândurile ăstea să rămână aici şi să-mi ducă lipsa. Şi cireaşa de pe tort eşti tu, care eşti mai rău ca vremea, acu faci ceva, mâine faci exact opusul şi mă debusolezi rău de tot Nu înţeleg şi nici nu-mi dau seama ce ai de gând să faci. Am citit undeva pe net o povestioară (îmi cer scuze, dar nu reuşesc să-mi aduc aminte unde am dat peste ea) în care femeile erau comparate cu merele dintr-un pom. Spunea că cele mai bune mere se află în vârf, dar tocmai pentru că sunt acolo, e greu să se ajungă la ele şi bărbaţilor le e frică să le culeagă pentru că s-ar putea răni şi, astfel aleg să le culeagă pe cele de la bază sau chiar de pe jos, chiar dacă nu sunt cele mai bune, dar sunt uşor accesibile şi astfel cele din vârf ajung să creadă că e ceva în neregulă cu ele. Iar la sfârşit spunea că e doar o chestiune de timp până când va apărea un bărbat destul de curajos încât să urce în vârful copacului să le culeagă. Acum, eu nu spun că fac parte din merele acelea din vârf, ideea era doar că tu nu eşti “culegătorul meu” şi că voi aştepta alt culegător, deşi ar fi fost frumos să fii tu, dar ţie îţi place să te joci cu mine. Şi dacă asta e situaţia, poate nici eu nu sunt mărul pentru tine, poate ai nevoie de alt măr cu care vei ştii ce vrei să faci şi nu vei mai oscila atât de mult.

Ahhhhh, dar ar fi fost atât de frumos….

Mi-am început ziua cu un zâmbet, m-am uitat pe fereastră şi am văzut că şi astăzi e frumos afară, o să pot ieşi la o plimbărică cu vechea mea prietenă, bicicleta, mi-a fost dor de ea, nu am mai petrecut timp împreună de anul trecut, iar acum a venit momentul să ne cunoaştem din nou şi să fie puţin rea cu mine, să-mi provoace puţină febră musculară. Da’ nu-nimic, e vina mea că am neglijat-o Eh, sunt bine-dispusă astăzi şi am de gând să mă bucur din plin de ziua asta minunată.

Găsisem mai devreme o poză care se numeşte The Wheels Of Life, care iarăşi mi-a adus un zâmbet pe buze. Cu ocazia asta m-am lămurit în ce stadiu al vieţii mă aflu Acolo, nr. 3, vedeţi ? Fratelo meu a zis ca nu am trecut de al doilea stadiu. Eu mă străduiesc totuşi.

Dimineaţa asta m-am trezit cu o replică dintr-un film în cap. Filmul respectiv l-am văzut cu ceva ani în urmă, dar replica despre care vorbesc mi-a rămas în minte, pentru că mi s-a părut excelentă. Filmul de care vorbesc este Message in a Bottle

Îl are ca actor principal pe Kevin Costner. Mă rog, un film drăguţ pentru o după-masă / seară petrecută în casă. E un film lejer, ideal pentru relaxare. Ei, la un moment dat Theresa (Robin Wright Penn) îl întreabă pe Garret (Kostner) “You’ll just forget about me, won’t you?”, iar el spune “Everyday!”. Everyday-u ăla m-a topit instantaneu. E un alt fel de a spune că o să se gândească în fiecare zi la ea. Mi s-a părut pur şi simplu adorabil şi de aceea mi-a rămas întipărit în minte. Acum că vorbesc de lucrurile ăstea mi-am adus aminte de alt lucru pe care nu l-am putut uita de când ochii mei l-au văzut. E vorba despre Sărutul de lângă Hotel de Ville din 1950 a lui Robert Doisneau. Iubesc fotografia respectivă.

N-ai ce să le faci, că-ţi place sau nu eşti obligat sa convieţuieşti cu ei, să te cerţi cu ei, să şe deschizi uşa când vin nervoşi la tine pentru că nu pot dormi din cauza muzicii tale, când tu nici nu auzi muzica ta dacă mergi în altă cameră, dar pe ei, care sunt la alt etaj îi deranjează…La mine în scară, de vreo 2 ani s-a mutat o tanti cu foarte multe nemulţumiri, deşi cu trecerea timpului tot mai mult am impresia că ei chiar îi plac certurile ăstea, îi mai oferă şi ei trăiri intense Bine, sunt cam rea aici, dar nu mă pot abţine. Acu 2 zile a fost la vecinu’ de jos, să-i spună să dea muzica încet pentru că îi sparge ei masa de 3 milioane. Aţi înţeles, daaaa ? Masa aia e foarte importantă şi dacă dai muzica mai tare o spargi. Acum mi-am adus aminte de copilărie şi de faptul că la bunici nu aveam voie să fugim prin casă pentru că veneau vecinii de jos şi se plângeau că facem gălăgie prea mare. Nu ştiu ce să spun, oare oamenii ăştia n-au avut şi ei o copilărie şi o adolescenţă ? Nu mai ştiu cum e să fii tânăr ? Sunt conştientă de faptul că sunt vremuri diferite, dar până la urmă muzica le-a plăcut şi lor, să alerge şi să se joace mereu iar le-a plăcut. Mă rog, am pornit de la ceva şi am ajuns la altceva. Vroiam doar să vă arăt o poză Să vă arăt că fiecare scară are pensionarii ei. Ei au probleme cu zgomotul şi nu mai pot dormi din cauza lui, iar eu dorm de trăzneşte patu’ sub mine. Deci, aici mie-mi dă cu virgulă

One Art

by Elizabeth Bishop

The art of losing isn’t hard to master

so many things seem filled with the intent

to be lost that their loss is no disaster.

Lose something every day. Accept the fluster

or lost door keys, the hour badly spent.

The art of losing istn’t hard to master.

Then parctice losing farther, losing faster:

places, and names, amd where it was you meant

to travel. None of these things will bring you disaster.

I lost my mother’s watch. And look! my last, or

next-to-last, of three loved hours went.

The art of losing istn’t hard to master.

I lost two cities, lovely ones. And, vaster,

some realms I owned, two rivers, a continent.

I miss them, but it wasn’t a disaster.

—Even losing you (the joking voice, a gesture

I love) I shan’t have lied. It’s evident

the art of losing’s not too hard to master

though it may look (Write it!) like disaster.

 I carry your heart with me

by E.E. Cummings

I carry your heart with me (Icarry it in

my heart) I am never without it (anywhere 

I go you go, my dear; and whatever is done

by only me your doing, my darling)

I fear

no fate (for you are my fate, my sweet) I want

no world (for beautiful you are my world, my true)

and it’s you are whatever a moon has always meant

and whatever a sun will always sing for you

here is the deepest secret nobody knows

(here is the root of the root and the bud of the buf

and the sky of the sky of a tree called life; which grows

higher than soul can hope or mind or hide)

and this is the wonder that’s keeping the stars apart

I carry your heart (I carry it in my heart)

Melodia asta e din 2005, dar în ultima vreme am ascultat-o cam des….Atinge un punct sensibil….Nu am găsit decât varianta asta la “prietenu’ Youtube”….aşa că…here it is

Butonam mai devreme la telecomanda si am ajuns pe Eurosport şi am început cu tati într-o criză de râs, ne imaginam cît de feminine sunt gagicile care concurează la “ski cu puşca”…Şi ca sp vedeţi şi voi de ce am treabă cu feminitatea, ataşez 2 poze

Măi. dacă e să urăsc ceva la bărbaţi e indecizia. Mă scoate rău de tot din sărite când văd aşa ceva. Acu fac ceva, mâine fac altceva, azi vor ceva mâine nu mai ştiu ce vor. Ce-i cu asta ? Nu sunt capabili să analizeze puţin problema şi să ia o decizie ? Nu e vorba de lucruri mai dificile, cum ar fi o cerere în căsătorie. Dacă tot au dubii, păi de ce nu vorbesc, să şi le spulbere. Neah, mai bine lasă situaţia aşa şi apoi tot ei sunt uimiţi de faptul că noi, fetele spunem că nu ştiu ce vor de la noi. Şi apoi ca să fie lucrurile şi mai drăguţe, apar aşa după câteva săptămâni şi vor să reia totul de unde au lăsat. S-o credeţi voi că noi n-avem altceva de făcut decât să aşteptăm să vă daţi seama ce vreţi de la viaţă.

Sau măcar dacă tot treceţi printr-o situaţie confuză, spuneţi-ne că aveţi nevoie de timp, doar nu suntem bătute-n cap să nu înţelegem lucrul ăsta, şi dupăa aşa ceva poate mai aveţi la ce să vă întoarceţi. Urăsc oamenii ăştia moi, care nu ştiu ce vor şi care întotdeauna aşteaptă răspunsurile din alte părţi. Acu câţiva ani am avut un prieten care făcea mereu ce vroiam eu. Buuun….la început de relaţie e bună chestia asta, dar după o perioadă deja începe să te enerveze rău de tot. Mereu când îl întrebam “Ce facem azi?”, el îmi răspundea “Ce vrei tu!”. Hmmmm, păi măi omu’ lu Dumnezeu, din moment ce te întreb înseamnă că nu am nicio idee şi că vreau să iei şi tu anumite decizii din când în când. Nu vroiam un băiat din care să fac ce vreau, vroiam o relaţie în care amândoi să avem în egală măsură un cuvânt de spus şi o decizie de luat.

Poate am ceva sechele de la relaţia aia, dar de la el nu mai suport băieţii care nu ştiu ce vor şi care tot timpul aşteaptă din partea mea tot. Nu vreau autoritate absolută ! Vreau iniţiativăăăăăă !!!! E aşa de greu de găsit un băiat cu o asemenea calitate ?  Sunt cumva pe cale de dispariţie băieţii ăştia şi eu nu ştiu ?Vreau un băiat care să facă lucruri la care nu mă aştept, să mă ia prin surprindere, care să nu se plafoneze, care să nu accepte rutina. Şi chestia asta deja începe să semene cu un anunţ de matrimoniale :)) Nu e, sunt cu capsa pusă pentru că am dat de un băiat care nu prea ştie ce vrea şi de aici am luat-o pe drumu’ amintirilor şi mi-am adus aminte de alt băiat, foarte drăguţ de altfel, dar care avea acest mic (mare) lucruşor care m-a scos din sărite.

David Friedman spune că “The direct use of force is such a poor solution to any problem, it is generally employed only by small children and large nations.”

De ce am început tocmai cu citatul ăsta ? Păi pentru că ar caracteriza cel mai bine ce se întâmplă de câţiva ani în Serbia. Ieri, provincia Kosovo a încetat să mai fie o provincie şi a devenit un stat independent. Şi de aici au luat naştere o grămadă de probleme, pentru că nu toate statele europene recunosc această independenţă. Rusia, România, Spania, Anglia, Cipru şi lista continuă. Acum, s-a ajuns la situaţia asta pentru că acum câţiva ani, cineva şi-a băgat coada acolo în lupta internă care se desfăşura. Şi când spun cineva, mă refer bineînţeles la americani şi lor le este dedicat acel citat de mai sus. Buba e că imediat ce s-a declarat această independenţă au început demonstraţii în Serbia şi nu numai. Vedeam ieri la tv că şi prin cluj au ieşit maghiarii în stradă. Acum stau şi mă găndesc că vor vrea şi alte minorităţi să-şi declare independenţa, primind un avânt de la cazul Kosovo. La noi o să se reia vechea poveste cu Harghita şi Covasna şi de acum îmi dau seama că o să iasă o situaţie foarte urâtă, nu numai la noi în ţară, ci la nivel mondial.

Discutam ieri cu tati şi el este de părere că suntem în prag de război, tocmai pentru că sunt unele state care recunosc această  independenţă şi altele nu o recunosc. Şi primul lucru la care m-a, gândit a fost armata din România, care în prezent nu are nici jumate din soldaţii pe care îi avea acum 5 ani. Dacă Doamne fereşte se va ajunge şi la râzboi, o să fie jale, pentru că o să vină ordine de încorporare acelor mii de băieţi care au ales să nu facă armata şi care nu o să aibă nici cea mai mică idee despre ce înseamnă să fii soldat. Acum mă gândesc din ce în ce mai mult la previziunile lui Nostradamus, care spunea că va fi şi cel de-al treilea razboi mondial, gând care mă sperie nespus. Sper din tot sufletul să se ajungă la o soluţie şi să se evite violenţele.

Şi ce bine era dacă stateau dracului americanii lu’ peşte prăjit la ei acasă, şi-şi vedeau de treburile lor, nu se mai băgau nici în Irak şi nici aici !!!