Mi-am cerut scuze pentru ce ţi-am spus, am recunoscut că am fost puţin egoistă şi la tine nu m-am gândit. Mi-am cerut scuze, lucru pe care îl fac mereu când ştiu că am greşit, lucru care mi-e foarte greu să-l fac, pentru că mă face vulnerabilă, şi nu vreau să afişez şi latura asta a mea. Dar de faţă cu tine o fac, pentru că eşti prietena mea, şi deja sunt 15 ani de când ne cunoaştem. Mi-am luat inima în dinţi şi mi-am cerut scuze cât de bine am putut…..şi tu……în loc să-mi accepţi scuzele, ai băgat cuţitu’ mai adânc în rană. Mi-ai spus că am fost egoistă (DAAAAAAA, ştiu, de-aia mi-am cerut şi scuze). Mi-ai spus că nu m-am gândit şi la tine, ci doar la mine (DAAAAAAAA, ştiu şi asta). Mi-ai spus că nu m-am gândit şi la fericirea ta, că asta fac prietenii adevăraţi. Apoi când ţi-am spus că eram tristă că nu am pe cineva special cu care să împart evenimentu’ ce o să vină, şi că eram puţin geloasă pe tine şi pe mulţi alţii care au pe cineva, TU, în loc să-mi spui că nu contează şi că dacă nu e ACEL cineva în viaţa mea, nu contează, că măcar o să-mi fie prietenii aproape, TU şi ceilalţi. Dar nu, nu am auzit cuvintele ăstea ieşind din gura ta. În schimb tu ai preferat să mă faci să mă simt şi mai de căcăt. Acum stau şi mă întreb….oare, tu zicând şi făcând lucrurile ăstea, nu eşti mai egoită decât mine ? M-ai făcut să sufăr foarte mult, şi nici nu ţi-ai dat seama, erai preocupată mai mult să mă înjoseşti pe mine mai mult, să mă faci să mă simt şi mai rău. De ce nu ai putut deschide ochii să vezi ce e în faţa ta ? Mi-am cerut scuze, am arătat că regret cele spuse, mai mult de atât chiar nu am ce face. Lucrurile ălea au fost spuse, nu le-am gândit pe moment, dar trist e că ele rămân acolo spuse şi nu am ce face. La fel cum rămân şi lucrurile spuse de tine cu atâta răutate. De ce ai reacţionat aşa ?

First dance

Deeeeecciiiiiiiiiiiiiii…..E foarte haioasă ideea…Aşa ceva aş vrea să fac şi eu la nunta mea…pe când o fi aceea….dar îmi place ideea de numa’

O povestioară despre daruri

Această povestioară spune istoria unui tânăr suveran care a acceptat să conducă un regat; el era iubit încă de dinainte de a junge rege, iar supuşii, fericiţi de încoronarea lui, i-au dus daruri numeroare. După ceremonie, noul rege lua cina în palatul său; pe neaşteptate, s-au auzit bătăi în uşă. Servitorii au ieşit peste un bătrân înbrăcat sărăcăcios, cu aspect de cerşetor şi care voia să-l vadă pe suveran. Au făcut tot ce le-a stat în putinţă să-l abată de la hotărârea lui, dar în zadar. Atunci, regele a iuşit să-l vadă; bătrânul l-a acoperit cu laude, spunându-i că era foarte frumos şi că toată lumea din regat era fericită să-l aibă ca suveran. Îi adusese în dar un pepene galben; regele detesta pepenii galbeni, dar, ca să fie amabil cu bătrânul, l-a acceptat şi i-a mulţumit, iar bătrânul a plecat fericit. Regele a intrat în palat şi a dat fructul servitorilor să-l arunce în grădină. În săptămâna următoare, la aceeaşi oră, s-au auzit din nou bătăi la uşă. Fiind din nou chemat, regele a venit, iar cerşetorul l-a elogiat şi i-a oferit alt pepene. Regele l-a acceptat şi l-a salutat de bătrân şi, din nou, l-a aruncat în grădină. Întâmplarea s-a repetat mai multe săptămâni : regele era prea amabil ca să-l înfrunte pe bătrân sau să-i dispreţuiască generozitatea. Apoi, într-o seară, chiar atunci când bătrânul îi dădea regelui pepenele, o maimuţă a sărit de pe un portic al palatului şi a făcut să cadă fructul din mâinile lui; pepenele s-a spart în mii de bucăţi pe pardoseala palatului. Când regele s-a uitat, a văzut o mulţime de diamante căzând din inima pepenului. Neliniştit, a alergat în grădina din spate : toţi pepenii se desfăcuseră într-o colină de bijuterii. (fragment din Jurnalul erotic al unei adolescente de 16 ani de Melissa P.)

Morala acestei poveşti de referă la acele momente dificile prin care trecem, dar care pot ascunde lucruri cu adevărat minunate, la care nici nu te aşteptai sau nici nu sperai. Poate fi descoperirea unui prieten adevărat care te ajută să treci peste necazuri, poate fi o calitate de a ta pe care nici nu bănuiai că o ai, poate fi chiar soluţia mult aşteptată. În definitiv istorioare ne învaţă că nu există lucruri absolut albe sau negre, ci că mai sunt şi acele nuanţe de gri, pe care toţi ni le dorim, dar pe care nu le vedem întotdeauna. Întotdeauna există speranţă, important e să nu ne-o pierdem şi să o preţuim.

De ce îi iubesc :)

Ultimele zile ai mei au fost toţi plecaţi şi am rămas singură acasă şi bineînţeles că am avut şi momente în care am rămas doar cu gândurile mele, iar unele din ele s-au îndreptat la câteva sute de kilometri de aici….la familia mea Şi mai devreme mă gândeam cât îmi sunt de dragi anumite lucruri pe care ei le fac, şi pentru care îi iubesc nespus.

Pe fratele meu îl iubesc -pentru zâmbetul acela gigantic cât toată faţa pe care mi-l arată atunci când vrea ceva de la mine, şi la vederea căruia nu mă pot abţine să nu zâmbesc.

- pentru felul lui atât de tâmpit de a povesti ceva sau a spune o glumă, dar care instantaneu mă inveseleşte.

- pentru râsul lui atât de contagios

- pentru felul în care mă “stresează”

- pentru că oricât de târziu îl sun, el tot se îmbracă şi vine să mă ia din oraş

- pentru reuniunile de familie, care uneori sunt foarte plictisitoare….el e mereu acolo şi găsim cele mai ridicole subiecte de conversaţie şi cele mai absurde pretexte pentru a râde.

- pentru că atunci când am nevoie de ceva de la el, când îl stirg, el instantaneu răspunde “NU!”, dar de foarte puţine ori mă refuză.

- pentru că îmi seamănă mai mult ca oricare altă persoană din lumea asta, e singurul care provine din acelaşi “aluat” ca şi mine, avem aceleaşi “fundaţii”.

- pentru că e fratele meu mai mic şi încă mă mai lasă să am grijă de el, deşi el nu mai e mic de mult

Pe mama o iubesc - pentru că e mama şi ea mi-a dat viaţă şi m-a protejat 9 luni

- pentru că încă are impresia că sunt mică şi că nu mă descurc singură dacă ea nu e acasă câteva zile

- pentru că vine în cameră la mine şi mă întreabă doar ce fac, pentru ca apoi să plece

- pentru că la lucru are pe desktop pusă o poză cu mine şi cu fratele meu, şi la fel are în buletin, la fel ca şi tata.

- pentru că dimineaţa, înainte de a pleca la lucru,mereu vine în cameră, şi dacă sunt dezvelită mă acoperă

- pentru că se îngrijorează mereu dacă ajung târziu acasă

- pentru prima noastră discuţie “serioasă”, în care se chinuia să-mi explice ce-i cu menstruaţia aia, deşi ea era vizibil mai tulburată decât mine

- pentru că uneori spune câte un lucru care nu are nici cea mai mică logică, şi pentru ca mai apoi să izbucnim într-un râs isteric

- pentru că e atât de frumoasă şi arată aşa “tinerică”, încât persoanelor nu le vine a crede că are copii atât de mari

- pentru că încă păstrează toate sms-urile noastre pe care i le-am trimis, deşi în ele nu e nimic special spus

- pentru că are curajul de a face a 2a facultate, cea mai distractivă parte fiind în sesiune, astfel în casă fiind 3 persoane care învaţă pentru examene.

Pe tatăl meu îl iubesc - pentru că de fiecare dată când mama vroia să mă tundă, când eram mai micuţă, el se opunea cu desăvârşire.

- pentru cultura lui generală, orice l-aş întreba, nu ar conta, ceva tot are de spus referitor la subiectul respectiv.

- pentru ochişorii lui blajini şi privirea lui blândă.

- pentru calmul lui.

- pentru veselia pe care o împrăştie în jur, cu care reuşeşte întotdeauna să însufleţească atmosfera.

- pentru că încă mai păstrează toate desenele şi felicitările pe care i le-am făcut în generală.

- pentru poveştile pe care mi le spune, din tinereţea lui sau orice alte relatări…are “darul cuvintelor”.

- pentru sufletul lui de copil şi bucuria de pe faţa lui când primeşte un cadou.

- pentru expresiile de genu “Ştii ce o zis buna ? Că mai bine să ţi se face rău, decât să-ţi pară rău”, deşi noi deja le ştim pe de rost; sau veşnica lui nemulţumire că “Aia ce asculţi tu nu e muzică, e zgomot….muzica adevărată e aia ce se poate fluiera”. (eu ascultând mai mult rock)

- pentru felul în care ne ştergea pe cap după ce făceam baie, în copilărie.

- pentru că mereu când ne povesteşte ce făceam când eram mici, are un zâmbet uriaş pe faţă, la fel ca şi mama.

Şi mai sunt o grămadă de motive, dar important că ei sunt cele mai importante persoane din viaţa mea, cei care îmi sunt mereu aproape şi mă susţin indiferent ce aş face, pentru că niciodată nu mi-a fost impus să fac ceva (fără să luăm în considerare ora la care trebuia să intru în casă cînd eram micuţă). Persoanele mele dragi şi speciale

Asta e mai mult pentru mine

Pe viitor să nu mai ţin sticlele de apă minerală pe balcon, mai ales dacă e din nou ger ca azi-noapte de -20 grade. 1 la mână pentru că rămân fără apă şi 2 la mână pentru că provoc panică în jur :)) Eu am crezut că au fost ceva petarde sau zmeu mai ştie ce, asta până a bubuit şi a 2a sticlă şi a trimis proiectile de gheaţă direct în geamu’ meu. Geamu’ e tot acolo, inima mea în schimb a avut nevoie de câteva secunde pentru a coborî din gât :))