Ce Uameni !

Sorry for the tears Nu am vrut niciodată să le văd pe faţa ta. Îmi pare rău că suferi şi nu pot face mare lucru să schimb asta, doar să-ţi alături. Sper să pot cumva diminua suferinţa pe care o porţi în suflet…..

Nah belea că România e plină de galactici, dom’le nu mai avem loc în ţara asta de ei. Deschizi televizoru să mai vezi nişte ştiri, mai vezi ce s-a mai întaâmplat în ţara asta şi auzi “Galacticii de la Steaua au făcut aia….Galacticele de le Oltchim au făcut pe ailaltă”. Uhm….mda….Înţeleg că termenul a apîrut prima dată în sport odată cu Real Madrid, dar deja se exagerează, compari orice echipă de succes la nivel local (a se înţelege România) cu Real Madrid. Aşa ceva nici nu e de conceput, în primu’ rând că ăia, la momentul la care li s-a spus aşa jucau fotbal genial (acum e ceva mai slab, dar tot e un nivel greu de ajuns). Chiar nu înţeleg ce-i cu categoria asta în care sunt băgaţi toţi care au o sclipire de moment. A dat cutare gol, la ştiri auzi ce gol galactic a dat el. E ca şi cum s-au terminat adjectivele. Oricum e cert că pe viitor e imperativă crearea unui club al galacticilor, tricouri cu ei, lansarea unei linii vestimentare, scrierea de autobiografii în care să se povestească şi să se repovestească la greu cât de meseriaş au dat ei golul acela…Ce ar mai fi ? Crearea de scrrensaver, lansarea unui hit, şi a unui dvd cu reluări semnificative din cariera. Hai sictir !

Privind retrospectiv, ce lucruri v-au făcut foarte mare plăcere să le faceţi, dar nu aţi avut timp recent să le faceţi ? Personal, mie mi-e dor de serile răcoroase de la Azuga (dar asta nu ţine de timpul pe care nu l-am avut, au fost mai degrabă alte circumstanţe). Mi-e dor să merg pe munte, sper ca vara asta să fac Făgăraşul, dar ăsta e unul din lucrurile care nu ţin doar de mine. Mi-e dor să merg la Bâlea Lac. Mi-e dor de serile în care stăteam pe geam şi mă uitam la stele. Mi-e dor să merg cu cortul. Mi-e dor de ieşirile de odată cu prietenii. Mi-e dor să merg la teatru. Mi-e dor de drumeţiile cu bicicletele. Mi-e dor de discuţiile stupide pe care le aveam cu un anumit prieten (şi aici regret că ne-am înstrăinat foarte mult, poate am fost prea dură cu el şi am exagerat puţin, dar din păcate acum e prea târziu pentru scuze, iar atunci eram prea concentrată pe ce a făcut el). Mi-e dor de lucrurile pe care le făceam cu colegii de liceu. Mi-e dor de un “movie night” cu mai mult de un prieten (dar aici ce faci când persoanele cele mai dragi ţie nu se pot înghiţi, şi tu eşti prins la mijloc ? cum împaci capra şi varza ?). Mi-e dor de serile de vin fiert. Mi-e dor de vremurile în care eram mai spontani cu toţii, acum mi se pare că totul trebuie planificat dinainte pentru a fi făcut…..

Am vrut să pornesc într-o direcţie cu postul ăsta, dar pe parcurs am trecut dintr-o chestie în alta, şi am inclus mai multe chestii de care mi-e dor şi pe care nu prea le mai pot face….care s-au pierdut cu timpul….şi după care încă mai tânjeşte corpul şi mintea mea, la fel ca persoanele dependente. E uimitor cât de mult ţi se poate schimba viaţa în mai puţin de 2 ani, stai şi te uiţi, şi vezi că persoanele care erau atunci lângă tine nu mai sunt, şi că locul lor a fost luat de alte persoane. Şi uneori ai un gust amar când te gândeşti la trecut, mai ales când vezi cât de mult te-ai schimbat şi tu şi asta fără să-ţi dai măcar seama. Viaţa e plină de surprize, provocări, bucurii, zâmbete, tristeţi, larimi, neînţelegeri, momente stânjenitoare, momente în care ai vrea să opreşti timpul pentru că sunt extrem de preţioase şi de speciale. Viaţa e plină de multe lucruri uimitoare. Îmbrăţişaţi-le pe fiecare dintre ele, lăsaţi-le să-şi pună amprenta pe voi, dar să nu vă dirijeze. Capul sus şi privirea mândră înainte.

Vinovăţia cred că e unul din modurile de tortură cel mai dureroase ale conştiinţei. Nimic nu te atinge mai rău decăt propriile reproşuri, mai ales dacă eşti o persoană căruia îi place să-şi respecte cuvântul. Dacă ai făcut ceva, sau mai bine zis nu ai făcut şi eşti conştient de asta şi ai procese de conştiinţă, atunci când apare o persoană şi îţi aduce aminte de ce nu ai făcut e şi mai nasol, îţi vine să te faci mic mic mic şi să dispari din locul acela. În ultima vreme am “experimentat” din plin sentimentul ăsta. Trebuia să mă apuc să lucrez la lucrarea de licenţă, daaar am găsit alte modalităţi de a-mi petrece timpul. De ce oare noi oamenii suntem aşa ? În mod cert fiecare persoană a făcut ceva în genul ăsta, a evitat să facă un lucru, a căutat orice altceva de făcut, numai să nu facă lucrul care trebuie. Şi apoi vin procesele şi ajungi într-o situaţie în care orice ai face, nu poţi uita de ce trebuie să faci. Stai la masă, mănânci şi conştiinţa spune “Şi cu ….. cum rămâne?”, mergi să plăteşti facturi şi în timp ce stai liniştit la coadă ascultând ultimele nemulţumiri ale pensionarilor, auzi de undeva “Şi cu …… cum rămâne?”. Stai de vorbă la telefon şi parcă şi auzi o voce care s-a băgat în conversaţie şi care tot repetă “Şi cu ….. cum rămâne?”.

Lucrul care mă distrează şi mă înspăimântă cel mai mult, în acelaşi timp e celebra replică “Gata! De mâine mă apuc!”. Mă distrează pentru seriozitatea cu care e spusă de fiecare dată, şi mă înspăimântă pentru că toţi ştim că mâinele acela, se va transforma într-un poimâine, care apoi se va transforma într-un răspoimâine şi aşa mai departe. Unii ar fi tentaţi să spună că asta e o dovadă a slabiciunii persoanei respective, dar stau şi mă întreb, oare nu e în firea noastră, a tuturor să facem prima dată lucruri care ne fac plăcere şi apoi pe cele care ţin de responsabilitate şi pentru care nu avem nicio tragere de inimă ? Bineînţeles că cel mai mare duşman al nostru este timpul, căci dacă ai la dispoziţie mai mult timp pentru a realiza un lucru, atunci îţi permiţi mici escapade (deşi nu e termenul pe careîl căutam). În acele momente, aproape orice pare muult mai important decât ce trebuie făcut. Şi bineînţeles că după toate astea vine “mirifica” vinovăţie, care nu te lasă să adormi înainte de a-ţi face o morală zdravănă şi de cele mai multe ori reuşeşte să-ţi dea exact impulsul de care ai nevoie, pentru că ştim cu toţii că cel mai greu e să începi un lucru, de acolo înainte o să se deruleze totul mult mai uşor….dar până la punctul ăla se dă cea mai mare bătălie în interiorul nostru. Ce să mai…..ne chinuim singuri….si culmea e că ne mai şi place, deşi nu recunoaştem sau nu suntem conştienţi de asta. Altfel de ce tot repetăm aceleaşi greseli la nesfârşit ?

Până la urmă cred că e bună şi vinovăţia asta Atunci când nu facem un lucru ce ar trebui făcut şi nu avem nicio reacţie, atunci ar trebui să ne îngrijorăm. Până atunci, dacă reuşim să ne încadrăm în “termenele limită” şi ducem la sfârşit lucrurile, putem sta liniştiţi. Numa’ bine !

Iubesc lucrurile mărunte pe care mi le aferă viaţa din când în când. Să vorbesc cu un prieten şi să ne aducem aminte de anumite chestii, sau să-mi spună că i-a plăcut cî am făcut un anumite lucru la un moment dat. Să mă uit pur şi simplu la un film cu un prieten şi să nu spunem nimic, iar la sfârşit să mă simt foarte liniştită în interior. Sau să mă uit la un film cu fratele meu. Să descopăr că mai am încă timp pentru a face ceva, deşi începusem să mă panichez că nu termin. Să mă uit la bebeluşi cu mămicile lor în parc. Să mă uit la căţeluşi. Să primesc un telefon neaşteptat, dar care să mă facă să fiu cu zâmbetu’ pe buze toată ziua. Să găsesc un lucru pe care nu mai speram că am să-l găsesc. Să ies cu prietenii la o pizza sau un frappe. Drumeţiile în general, dar îmi plac deosebit cele pe care le facem pe nepusă masă, fiindcă se ştie că întotdeauna lucrurile pe care nu le planifici sunt cele mai grozave. Ieşirile la grătar cu familia, vara, în fiecare sfârşit de săptămână. Să fac poze. Să mă uit la stele într-o noapte senină de vară. Plimbările pe care le fac singură cămd am nevoie de timp de gândire, şi sunt doar eu, soarele plăcut, aleea pe care merg şi muzica din căşti…şi e foarte bine. Să citesc o carte bună. Întălnirile de clătite pe care le facem, şi la care ne uităm la un film vechi (gen Piedone) sau desene vechi ruseşti (de cănd eram copii), şi rădem până nu mai putem. Să primesc mici atenţii de la prieteni care spun “Nu m-am putut abţine să nu ţi-o iau”. Să văd bucuria pe feţele prietenilor. Să împodobesc bradul de crăciun şi implicit să cumpăr podoabe. Să ascult o melodie care mi-a fost foarte dragă într-o perioadă a vieţii.

Mi-am cerut scuze pentru ce ţi-am spus, am recunoscut că am fost puţin egoistă şi la tine nu m-am gândit. Mi-am cerut scuze, lucru pe care îl fac mereu când ştiu că am greşit, lucru care mi-e foarte greu să-l fac, pentru că mă face vulnerabilă, şi nu vreau să afişez şi latura asta a mea. Dar de faţă cu tine o fac, pentru că eşti prietena mea, şi deja sunt 15 ani de când ne cunoaştem. Mi-am luat inima în dinţi şi mi-am cerut scuze cât de bine am putut…..şi tu……în loc să-mi accepţi scuzele, ai băgat cuţitu’ mai adânc în rană. Mi-ai spus că am fost egoistă (DAAAAAAA, ştiu, de-aia mi-am cerut şi scuze). Mi-ai spus că nu m-am gândit şi la tine, ci doar la mine (DAAAAAAAA, ştiu şi asta). Mi-ai spus că nu m-am gândit şi la fericirea ta, că asta fac prietenii adevăraţi. Apoi când ţi-am spus că eram tristă că nu am pe cineva special cu care să împart evenimentu’ ce o să vină, şi că eram puţin geloasă pe tine şi pe mulţi alţii care au pe cineva, TU, în loc să-mi spui că nu contează şi că dacă nu e ACEL cineva în viaţa mea, nu contează, că măcar o să-mi fie prietenii aproape, TU şi ceilalţi. Dar nu, nu am auzit cuvintele ăstea ieşind din gura ta. În schimb tu ai preferat să mă faci să mă simt şi mai de căcăt. Acum stau şi mă întreb….oare, tu zicând şi făcând lucrurile ăstea, nu eşti mai egoită decât mine ? M-ai făcut să sufăr foarte mult, şi nici nu ţi-ai dat seama, erai preocupată mai mult să mă înjoseşti pe mine mai mult, să mă faci să mă simt şi mai rău. De ce nu ai putut deschide ochii să vezi ce e în faţa ta ? Mi-am cerut scuze, am arătat că regret cele spuse, mai mult de atât chiar nu am ce face. Lucrurile ălea au fost spuse, nu le-am gândit pe moment, dar trist e că ele rămân acolo spuse şi nu am ce face. La fel cum rămân şi lucrurile spuse de tine cu atâta răutate. De ce ai reacţionat aşa ?

Deeeeecciiiiiiiiiiiiiii…..E foarte haioasă ideea…Aşa ceva aş vrea să fac şi eu la nunta mea…pe când o fi aceea….dar îmi place ideea de numa’

Această povestioară spune istoria unui tânăr suveran care a acceptat să conducă un regat; el era iubit încă de dinainte de a junge rege, iar supuşii, fericiţi de încoronarea lui, i-au dus daruri numeroare. După ceremonie, noul rege lua cina în palatul său; pe neaşteptate, s-au auzit bătăi în uşă. Servitorii au ieşit peste un bătrân înbrăcat sărăcăcios, cu aspect de cerşetor şi care voia să-l vadă pe suveran. Au făcut tot ce le-a stat în putinţă să-l abată de la hotărârea lui, dar în zadar. Atunci, regele a iuşit să-l vadă; bătrânul l-a acoperit cu laude, spunându-i că era foarte frumos şi că toată lumea din regat era fericită să-l aibă ca suveran. Îi adusese în dar un pepene galben; regele detesta pepenii galbeni, dar, ca să fie amabil cu bătrânul, l-a acceptat şi i-a mulţumit, iar bătrânul a plecat fericit. Regele a intrat în palat şi a dat fructul servitorilor să-l arunce în grădină. În săptămâna următoare, la aceeaşi oră, s-au auzit din nou bătăi la uşă. Fiind din nou chemat, regele a venit, iar cerşetorul l-a elogiat şi i-a oferit alt pepene. Regele l-a acceptat şi l-a salutat de bătrân şi, din nou, l-a aruncat în grădină. Întâmplarea s-a repetat mai multe săptămâni : regele era prea amabil ca să-l înfrunte pe bătrân sau să-i dispreţuiască generozitatea. Apoi, într-o seară, chiar atunci când bătrânul îi dădea regelui pepenele, o maimuţă a sărit de pe un portic al palatului şi a făcut să cadă fructul din mâinile lui; pepenele s-a spart în mii de bucăţi pe pardoseala palatului. Când regele s-a uitat, a văzut o mulţime de diamante căzând din inima pepenului. Neliniştit, a alergat în grădina din spate : toţi pepenii se desfăcuseră într-o colină de bijuterii. (fragment din Jurnalul erotic al unei adolescente de 16 ani de Melissa P.)

Morala acestei poveşti de referă la acele momente dificile prin care trecem, dar care pot ascunde lucruri cu adevărat minunate, la care nici nu te aşteptai sau nici nu sperai. Poate fi descoperirea unui prieten adevărat care te ajută să treci peste necazuri, poate fi o calitate de a ta pe care nici nu bănuiai că o ai, poate fi chiar soluţia mult aşteptată. În definitiv istorioare ne învaţă că nu există lucruri absolut albe sau negre, ci că mai sunt şi acele nuanţe de gri, pe care toţi ni le dorim, dar pe care nu le vedem întotdeauna. Întotdeauna există speranţă, important e să nu ne-o pierdem şi să o preţuim.

Ultimele zile ai mei au fost toţi plecaţi şi am rămas singură acasă şi bineînţeles că am avut şi momente în care am rămas doar cu gândurile mele, iar unele din ele s-au îndreptat la câteva sute de kilometri de aici….la familia mea Şi mai devreme mă gândeam cât îmi sunt de dragi anumite lucruri pe care ei le fac, şi pentru care îi iubesc nespus.

Pe fratele meu îl iubesc -pentru zâmbetul acela gigantic cât toată faţa pe care mi-l arată atunci când vrea ceva de la mine, şi la vederea căruia nu mă pot abţine să nu zâmbesc.

- pentru felul lui atât de tâmpit de a povesti ceva sau a spune o glumă, dar care instantaneu mă inveseleşte.

- pentru râsul lui atât de contagios

- pentru felul în care mă “stresează”

- pentru că oricât de târziu îl sun, el tot se îmbracă şi vine să mă ia din oraş

- pentru reuniunile de familie, care uneori sunt foarte plictisitoare….el e mereu acolo şi găsim cele mai ridicole subiecte de conversaţie şi cele mai absurde pretexte pentru a râde.

- pentru că atunci când am nevoie de ceva de la el, când îl stirg, el instantaneu răspunde “NU!”, dar de foarte puţine ori mă refuză.

- pentru că îmi seamănă mai mult ca oricare altă persoană din lumea asta, e singurul care provine din acelaşi “aluat” ca şi mine, avem aceleaşi “fundaţii”.

- pentru că e fratele meu mai mic şi încă mă mai lasă să am grijă de el, deşi el nu mai e mic de mult

Pe mama o iubesc - pentru că e mama şi ea mi-a dat viaţă şi m-a protejat 9 luni

- pentru că încă are impresia că sunt mică şi că nu mă descurc singură dacă ea nu e acasă câteva zile

- pentru că vine în cameră la mine şi mă întreabă doar ce fac, pentru ca apoi să plece

- pentru că la lucru are pe desktop pusă o poză cu mine şi cu fratele meu, şi la fel are în buletin, la fel ca şi tata.

- pentru că dimineaţa, înainte de a pleca la lucru,mereu vine în cameră, şi dacă sunt dezvelită mă acoperă

- pentru că se îngrijorează mereu dacă ajung târziu acasă

- pentru prima noastră discuţie “serioasă”, în care se chinuia să-mi explice ce-i cu menstruaţia aia, deşi ea era vizibil mai tulburată decât mine

- pentru că uneori spune câte un lucru care nu are nici cea mai mică logică, şi pentru ca mai apoi să izbucnim într-un râs isteric

- pentru că e atât de frumoasă şi arată aşa “tinerică”, încât persoanelor nu le vine a crede că are copii atât de mari

- pentru că încă păstrează toate sms-urile noastre pe care i le-am trimis, deşi în ele nu e nimic special spus

- pentru că are curajul de a face a 2a facultate, cea mai distractivă parte fiind în sesiune, astfel în casă fiind 3 persoane care învaţă pentru examene.

Pe tatăl meu îl iubesc - pentru că de fiecare dată când mama vroia să mă tundă, când eram mai micuţă, el se opunea cu desăvârşire.

- pentru cultura lui generală, orice l-aş întreba, nu ar conta, ceva tot are de spus referitor la subiectul respectiv.

- pentru ochişorii lui blajini şi privirea lui blândă.

- pentru calmul lui.

- pentru veselia pe care o împrăştie în jur, cu care reuşeşte întotdeauna să însufleţească atmosfera.

- pentru că încă mai păstrează toate desenele şi felicitările pe care i le-am făcut în generală.

- pentru poveştile pe care mi le spune, din tinereţea lui sau orice alte relatări…are “darul cuvintelor”.

- pentru sufletul lui de copil şi bucuria de pe faţa lui când primeşte un cadou.

- pentru expresiile de genu “Ştii ce o zis buna ? Că mai bine să ţi se face rău, decât să-ţi pară rău”, deşi noi deja le ştim pe de rost; sau veşnica lui nemulţumire că “Aia ce asculţi tu nu e muzică, e zgomot….muzica adevărată e aia ce se poate fluiera”. (eu ascultând mai mult rock)

- pentru felul în care ne ştergea pe cap după ce făceam baie, în copilărie.

- pentru că mereu când ne povesteşte ce făceam când eram mici, are un zâmbet uriaş pe faţă, la fel ca şi mama.

Şi mai sunt o grămadă de motive, dar important că ei sunt cele mai importante persoane din viaţa mea, cei care îmi sunt mereu aproape şi mă susţin indiferent ce aş face, pentru că niciodată nu mi-a fost impus să fac ceva (fără să luăm în considerare ora la care trebuia să intru în casă cînd eram micuţă). Persoanele mele dragi şi speciale

Pe viitor să nu mai ţin sticlele de apă minerală pe balcon, mai ales dacă e din nou ger ca azi-noapte de -20 grade. 1 la mână pentru că rămân fără apă şi 2 la mână pentru că provoc panică în jur :)) Eu am crezut că au fost ceva petarde sau zmeu mai ştie ce, asta până a bubuit şi a 2a sticlă şi a trimis proiectile de gheaţă direct în geamu’ meu. Geamu’ e tot acolo, inima mea în schimb a avut nevoie de câteva secunde pentru a coborî din gât :))