Oamenii de lângă noi !

La min’ la lucru-i un om, care la-nceput mie mi-a trezit o oarecare simpatie. Îl vedeam în fiecare zi că merge gârbovit şi că mereu se grăbeşte, dar cu toate astea dă bineţe tuturor. Îl mai vedeam că duce de fiecare zi de mâncare şi apă câinilor care-şi fac veacul prin zonă. Şi-apoi am aflat că are ceva necazuri acasă cu soţia şi sentimentului de simpatie i s-a adăugat şi un strop de părere de rău pentru viaţa pe care o are. Aşa credeam acum ceva vreme ! Ei, de o bucată de timp, am ajuns să lucrez oarecum pe lângă biroul lui şiiiii nu-l mai simpatizez. Am aflat că mâncarea pe care o dă câinilor este de fapt mâncarea altor colegi, că e furată de prin frigidere. Am văzut că apa pe care le-o dă este luată de fapt din bidoanele noastre de apă, pentru ca mai apoi să ne uităm noi cu jind la butoaiele ălea care stau goale şi aşteptăm cu disperare următorul transport de apă. A, apropo de apă…recent nush cărei minte sclipitoare i-a venit ideea să împartă butoaiele ălea în funcţie de numărul de persoane aferente fiecărui departament. Mno, într-o zi cu soare, la noi s-a terminat apa şi am mers ca un om însetat ce sunt să-mi iau apă de la alt departament. Şi tulai mumă ce scandal am creat ! Au sărit aia cu gura pe mine că de ce iau apă de la ei, ca dacă noi nu mai avem apă, să nu mai bem deloc şi alte minuni. Io-s o fire calmă de regulă, da’ ăia mi-au excitat până şi cei mai ascunşi nervi…şiiii….am izbucnit. Ca neamu’ prost ! Mă rog, pe scurt le-am zis că e apa tuturor atâta timp cât nu le ia bani din salariu pentru ea şi că mi se pare normal să merg să iau apă din altă parte dacă la mine nu mai e. Da’ în muuuultttt mai multe cuvinte de atât. Suficient s âă spun că acum sunt persona non grata în partea aia şi că de fiecare dată când trec pe acolo, toţi mă fixează cu privirea la fel cum fixează cu privirea un câine o pisică
Să revenim la omu’ nostru. Ei, pe lângă faptu’ că ia mâncarea şi apa oamenilor, mai îşi sustrage zmeu ştie ce, că în fiecare zi pleacă de la lucru cu câte 2 plase de-ălea de rafie mari. Într-o zi am zis că-i iau şi-i ascund plasele ălea să văd ce face. Şi nu face nimic toată ziua ! Adică nimic legat de serviciu. Se plimbă mereu şi se bagă în seamă cu toată lumea. Vrea să ştie tot ce mişcă şi pe deasupra mai stinge şi toate becurile, deşi evident că dacă stau aprinse, noi avem nevoie de ele aşa. Şi unde e de mâncare, el e primul, mai ales la zile de naştere şi mereu pleacă de acolo cu mai multe farfurii. Probabil să aibe gura lui ce mânca şi mai incolo, că-şi ia mâncare şi acasă…da, din mâncarea altora, de-aia io nu-mi pun nimic în frigider. A, am precizat că ia şi hârtie igienică ? Aş fi înţeles să facă toate chestiile ăstea legate de mâncare şi apă şi alte provizii dacă ar fi avut nevoie, dar nuuu….Nenea nostru are ditamai casa în Dorobanţi şi are salariu mare şi plus atât el cât şi a lui nevastă provin din familii bune. Dar se pare că el e tare zgârcit. No şi scumpul şi dragul de el a făcut o fixaţie pentru mine de la o vreme. De fiecare dată când trece pe lângă birou’ meu, tre’ să spicuiască câte ceva. Să vedeţi ce plăcut e când citesc ziaru’ şi mă trezesc cu el în capu’ meu să vadă şi el ce citesc. Şi îmi mai zice şi Sânziana Că nush în ce bază de date a văzut pe cineva cu acelaşi nume şi prenume ca mine şi că mai scria şi Sânziana. Şi de vreo 2 săptămâni mă lupt cu el şi-i explic că AIA NU SUNT EU !!! Dar parcă vorbesc cu pereţii. Ai heeeeeit him !!!!! Io nu ştiu zău de ce-l mai ţin angajat pe omu’ ăsta ! Mda. Mă sictireşte rău de tot nenea ăsta !

Aşa pe scurt…

…că de mai mult n-am vreme, cum “zice” unii nu am vreme nici să mor.
Se ia una bucată loc de muncă, se amestecă apoi cu una bucată master şi uite-aşa nu mai ai nici timp să respiri. Şi asta în fiecare zi, că aşa au luat-o razna ăştia de la facultate şi ne zăpăcesc evri fachin dei. De-abia aştept weekend-urile, care şi ălea nu ştiu când trec pe lângă mine. Mda, am nevoie de mai mult de 24 de ore pe zi pentru a ajunge să le fac pe toate. Şi am nevoie de o evadare pe undeva ! Departe de toate minunile ăstea. Acum când scriu chestiile ăstea îmi vine inevitabil în minte acea povestioară a lui Dinescu despre femeile de carieră. Bine, nu mă consider aşa, dar cu siguranţă timpul meu liber este cam egal cu al lor. În fine, din acea povestioară un pasaj îmi place foarte mult. “Cele mai frumoase petice de viaţă le-am căpătat fugind de răspundere. Cea mai bună bere pe care am băut-o în viaţa mea n-a fost la Praga, ca lumea bună, ci în Herăstrău, când o tăiasem de la şedinţa de redacţie, lăsând vorbă că mi s-a spart ţeava de calorifer şi m-au chemat vecinii să strâng apa“. Întreaga povestioara aici.
E aşa de important să faci lucrurile care-ţi plac cu adevărat şi din care-ţi culegi satisfacţia. Toată lumea te sfătuieşte să nu te laşi prins în lucruri care te consumă prea tare şi pe care le faci fără tragere de inimă, căci alea vor suge din tine tot ce e mai bun. Dar acum întrebarea care se pune e oare ne permitem toţi să facem asta ? Oare toţi avem libertatea de a alege să facem doar lucrurile care ne plac ? Io una nu-s una din ăia. Cel puţin nu în totalitate. Asta a sunat cam a consolare şi într-o anumită măsură cred că şi e aşa, pentru că fac totuşi şi lucruri care-mi plac foarte mult. Cred că dacă aş fi prinsă într-un vârtej de-ăsta al lucrurilor din care nu obţin satisfacţie, aş fi clacat de mult. Pot să sper că într-o zi voi putea să-mi permit să fac numai lucruri care-mi plac, da’ să nu fie la pensie
Ieri am ieşit la o plimbărică prin parc şi mă gândeam că mi-e dor de toamnele ălea lungi, în care găseşti muuuulte frunze pe jos de nici nu mai vezi trotuaru’ prin care mergeam târâindu-mi picioarele şi făceam frunzele să se ridice. Acum parcă prea repede se trece de la un anotimp la altu’. Mi-e dor să strâng multe frunze şi să mă arunc în ele Copilu’ din mine caută să iasă la suprafaţă, că-n ultima vreme l-am cam sugrumat. Singurele momente în care-mi permit să mă prostesc e când mă joc cu Lala sau când mai vorbesc cu ea. Citisem undeva că până şi simpla rostire de cuvinte frumoase, complimente ajută la producerea de endorfine şi de atunci o alint pe Lala intr-una
Pe altă cărare, prin altă pădure, la unul din cursurile noastre, profesorul a spus o chestie care mi-a rămas întipărită în minte. Discutam despre ce înseamnă să fii adult şi am ajuns cu discuţia la părinţii noştri şi la cum s-ar cuveni să-i răsplătim la un moment dat pentru modul în care ne-au îngrijit şi ne-au crescut atâţia ani. Şi unii dintre noi ne gândeam la îngrijirea lor atunci când vor avea nevoie, dar nu toţi părinţii au nevoie de aşa ceva. Şi-atunci profesorul ne-a spus că el personal crede că cel mai bine îi poate răsplăti pe părinţii lui prin a fi la rândul lui un părinte cât mai bun pentru copiii săi. Şi mi-a plăcut foarte mult asta !
Şi un sfat pe care l-am primit, de data asta de la o profesoară, a fost acela de a ne feri de lucrurile care sunt de la sine înţelese.
Oare de ce oamenii spun lucruri prea târziu ? Când ai momente în care ai fi dat şi luna de pe cer doar ca să auzi nişte cuvinte care nu vor să iasă din gura unei persoane orice ai face. Nu vor şi pace ! Şi apoi după o anumită perioadă ele îşi fac apariţia timide în viaţa ta, dar tu nu mai ai nevoie de ele şi înseamnă prea puţin să le auzi. Oare de ce facem aşa ? Lăsăm timpu’ şi prafu’ să se apună peste lucrurile importante, pentru ca mai apoi ele să nu mai valoreze mult.
Şi acum la sfârşit o întrebare întrebătoareee. Să zicem că ştii o persoană, da’ care nu-ţi place de fel. O consideri respingătoare din toate punctele de vedere. Ei…ce faci când începi să schimbi, din politeţe, “neşte” cuvinte cu acea persoană şi ajungi să descoperi că aveţi ceva lucruri în comun ? Dacă extrapolezi oarecum, ajungi la ideea că şi propria ta persoană şi se pare respingătoare ? ai ?
Şi o melodie care mă obsedează. Na, să vă obsedeze şi pe voi

Moldoveanu … sau nu….revine

Sau riloudid, că parcă aşa era cu Matrix-u.
Vara asta am avut un gând suprem…şi anume să ajung pe Moldoveanu. Am vorbit cu prietenii de acasă, ne-am planificat noi perioada, mi-am luat liber de la lucru 2 zile, adicătelea vineri să ajung în Sibiu şi apoi luni ca să fiu la Terapie Intensivă după urcare şi coborâre.
Şiiiii a venit ziua fatidică, daaaaarrrrr Mama Natură a avut alte planuri şi s-au anunţat furtuni pentru noaptea respectivă. Şi noi plănuiam să facem traseu de 2 zile…aşa că am zis să nu riscăm şi am ales alt traseu, pentru o zi. Acel traseu a fost Muntele Cozia, aproape de Vâlcea. Mai fusesem acolo, dar mi-era dor să urc pe munte. Şi ne-am trezit noi voinici de dimineaţă şi ne-am pornit la drum. Şiiii am avut o mică mare surpriză din partea genunchilor mei, care drăguţii de ei s-au decis să nu mă mai ajute, deşi mai aveam doar vreo juma’ de oră până în vârf. Babă bătrânăăăă !!!! Problema mi se trage de acum câţiva ani când am ieşit cu schiurile şi am sărit peste un hop şiiiiiii rezultatul a fost o minunăţie de ruptură de ligamente Şi a contat şi foarte mult faptul că nu am mai ieşit cu bicicleta, pentru că…aia-i acăsică. E drept, am urcat eu doar pe scări (stau la 9 ) şi am mers mult pe jos ca să mă pregătesc pentru munte, dar nu a fost suficient. Oricum vreme faină am prins şi am mai şi cules nişte minunăţii de bătături de picioare !! de-alea faine aşa de mi s-a dus şi pielea. Super !
Aşa că nici anu’ astă nu am ajuns pe Moldoveanu Da’ nu mă las bătută….Tot o să ajung io şi acolo !
Asta a fost cam acum o lună, iar acum 2 săptămâni am fost din nou acasă şi am avut parte de zilele cele mai emoţionale din viaţa mea. Am trecut prin nişte evenimente total opuse. Din păcate inima bunicii nu a mai rezistat şi a părăsit lumea asta. Iar ziua următoare inmormântării, verişoara mea a avut nunta. Au fost aşa nişte zile ciudate şi foarte epuizante. Deşi nu au fost circumstanţele ideale, nunta a fost totuşi drăguţă, lumea s-a simţit bine. Şi ce mi-a plăcut foarte mult a fost faptul că am descoperit că “neamul” meu nu este unul foarte tradiţional. Nu au fost imbrăcaţi în negru şi nici nu au afişat feţe mohorâte mereu. Şi mi-a plăcut asta, pentru că nici eu nu sunt adepta acelui obicei de a te îmbrăca 1 an de zile doar în negru şi a-ţi pune cenuşă-n cap şi etc. Sunt de părere că doliul îl porţi în suflet, îl porţi pentru tine şi nu pentru cei din jur, pentru a te vedea ei. Eu sunt foarte surprinsă de felul în care s-au aşezat lucrurile, pentru că dacă nu a fost vreme de mers pe munte 2 zile, am avut timp liber mai mult şi i-am făcut o vizită şi bunicii. Parcă a fost făcătură şi nu altceva. Aşa am apucat s-o văd şi să stăm câteva ore de poveşti. Dacă nu se îmtâmpla asta cred că aveam o mare apăsare pe umeri.
Zilele ăstea am fost în perioada de recuperare pentru că nu am dormit prea mult cât am fost acasă, iar la lucru e nebunie ! Avem ceva mai mult de lucru şi ne consumă cu totu’, de ajung acasă zombie şi numai patul îl văd în faţa ochilor de cum plec de la lucru. Din nou…babă bătrână ! Ce fain era acum câţiva ani când nu aveai responsabilităţi şi-n căpşor erau numai tâmpenii. Growing up sucks !
Mă opresc aici, că e un post dificil. Ştiu că nu am mai scris de mult, dar parcă cuvintele nu vin aşa de uşor în astfel de situaţii. Şi mi s-a şi pus un nod în gât. Aşa că ce-mi mai rămâne de făcut e să adaug poze (sunt de pe munte, apoi o poză cu verighetele şi câteva poze de la parada de deschidere a Festivalului Medieval)

Cuvinte

De 2 zile m-am afundat în una din cărţile lui Irvin Yalom, un psihoterapeut de renume. Cartea se numeşte “Călăul Dragostei şi alte poveşti de psihoterapie“. Mie-mi place foarte mult, a reuşit să mă atingă, chiar la unu’ din capitole mi-au dat lacrimile. O recomand cu dragă inimă. Ei, încă din primele pagini am găsit nişte cuvinte care mi-au rămas întipărite în mine şi la care revin cu gândul de câteva ori pe zi.
Eu am constatat că un număr de patru realităţi date sunt deosebit de relevante pentru psihoterapie : faptul că moartea este inevitabilă pentru fiecare dintre noi şi pentru cei pe care-i iubim; faptul că suntem liberi să ne facem viaţa aşa cum dorim; faptul că, în ultimă instanţă, suntem cu toţii singuri; şi, în sfârşit faptul că viaţa nu are niciun sens sau scop final evident.
Cam dau de gândit cuvintele ăstea, nu ? Fără scop evident….hmmm….păi pentru ce ne luptăm noi atât în viaţa asta ? Pentru ce acumulăm atâtea lucruri materiale şi spirituale ? De ce ? De ce ? De ce ? Rumeg destul de mult la ce a spus nenea ăsta .

Artmania 2009

Eh, a trecut o săptămână de atunci şi doar acum mi-am făcut ceva timp să ajung să spun şi despre festivalu’ de anu’ ăsta. Au cântat Opeth, Subscribe, Tristania, My Dying Bride, Nightwish şi Pain. La ăstea 2 zile am stat, că în ultima seară a fost ceva demonstraţie cu focu’ şi la Cisnadioara în cetate au cântat Luna Amară, dar io eram deja la Bucureşti. Ce să spun ? A fost priti. Am făcut puţin şi pe ghidu’ pentru nişte prieteni din Bucureşti. Cu ocazia asta am fost în locuri pe unde nu am mai fost de ani buni. Am fost pe dealu’ Guşteriţei şi am văzut oraşu’ de sus. Am fost la muzee, apoi în turnu’ de la Biserica Evanghelică. Şi am prins deschise şi turnurile de pe strada Cetăţii, which was nice, pentru căăăă, niciodată nu le-am prins deschise. Şi am mers pe pasajul dintre 2 turnuri, lucru pe care dintotdeauna mi-am dorit să-l fac. Am mâncat şi o pizza gigantică şi dup-aia am stat toţi cu burţile pline de bere-n sus. Concertele au fost ok, mi-au plăcut mult cei de la Pain, Opeth, Subscribe şi My Dying Bride. Au fost ok şi cele de la Tristania şi Nightwish, numai că na cel puţin la Nightwish, deşi au făcut show, totuşi a lipsit ceva. Ştiţi la ce mă refer. Şi ce m-a uimit a fost că nu am văzut niciun pogo, e primul an în care nu am văzut aşa ceva. Ţin minte la prima ediţie, în 2005, că intrase la pogo un tip cu o furculiţă, de nu mai lipsise mult să scoată ochiu’ cuiva. Organizarea a fost ok, n-au fost incidente. Şi ce nu mi-a plăcut a fost că au introdus şi aici sistemu’ ăla cu jetoane. Preţurile nu au fost mari, dar era enervant că trebuia să stai la 2 cozi. Am fost în Bucureşti, tot aşa la un festival şi am dat 10 lei pe o bere de 330. Iar aici era 5 lei una de 400, că na, paharele erau de 500, da’ cei care puneau în pahare nu aveau prea mare dare de mână.
Per ansamblu a fost un weekend fain petrecut acasă. Din păcate nu m-am văzut cu toţi prietenii cu care mi-aş fi dorit să mă întâlnesc, că era târgu’ de fete de pe muntele Găina, tot atunci şi ei au fugit încolo. Anu trecut am fost şi io cu ei, da’ anu’ ăsta am zis să stau la tot festivalu’, că şi anu’ trecut s-au suprapus. Mai erau şi nişte omuleţi verzi foarte amuzanţi, care se plimbau pe acolo şi se băgau în pozele oamenilor, îi imitau sau săreau şi fugeau pe acolo. Mie mi-a fost milă de ei vineri, că a fost tare cald şi ei la costumele ălea nu aveau nicio aerisire. Nu li se vedea faţa deloc, parcă erau la musulmani, de fapt nu, că la ăia li se văd măcar ochii. Ăstora nu li se vedea nimic. Dar tot erau simpatici. Ei promovau conştientizarea în legătură cu mediul înconjurător şi aveau treabă cu reciclarea. Dacă vreţi să stiţi mai multe despre ce fac ei, intraţi aici. Ce-ar mai fi de zis ? Well, poze am făcut multe bineînţeles. Pun şi aici, atât de la festival, cât şi din locurile pe unde am fost, deci o să fie ceva.