Salată de di tăte !

Nasoală mai poate fi vara când o lucrezi !!! Când te pui să dormi şi ultimu’ lucru care-ţi trece prin minte e “Ua ! Acu-i 12….mai am numa 6 ore de dormit !”. Am mai lucrat peste vară, dar eram acasă. Acum e puţin mai dificil, mi-e mai greu. Mă găsesc adesea tânjind după acele seri în care eram în faţa blocului cu prietenii şi venea o sugestie aruncată-n vânt din partea cuiva, iar în secunda următoare ne înghesuiam în câte maşini aveam şi cine ştie pe unde ajungeam ! Dar cel mai tare mi-e dor să urc pe munte. Parcă e ceva în neregulă când ies pe geam şi văd numai blocuri, unele mai înalte decât celelalte, fără să văd un strop de munte. Toate străzile sunt la fel, toate au aceleaşi magazine cu 12 lei orice produs, aceleaşi bănci, aceleaşi florării la colţ de stradă păzite de aceleaşi matroane şi aceleaşi magazine alimentare. Ai impresia că te învârţi în cerc. Noroc că mai găseşti câte o tăbliţă şi reuşeşti să te dumireşti pe ce stradă te afli.
Recent m-am mutat, alt apartament, altă colegă, altă zonă. Urăsc treaba asta. Mai ales după ce te-ai învăţat cu tabieturile cuiva, ai învăţat să-i respecţi spaţiul şi ai ajuns intr-un loc unde te-ai simţit bine, poate chiar şi numai pentru o secundă. Acum trebuie s-o iei de la capăt, să calci pe aceleaşi becuri. Dar o am pe Lala cu mine care a crescut mult şi o răsfăţ cam prea mult, dar nu mă pot abţine, o iubesc prea tare, chiar dacă face şi multe boacăne. Mă topesc toată când se uită cu ochişorii ăia mare la mine şi mor după ea când deschid ochii noaptea şi o văd dormind lângă perna mea. Îmi face mult bine mititica mea !
Am început să descopăr tot mai mult oraşu’ ăsta şi până plec de-aici (teoretic după ce termin masteru’) vreau neapărat să trec prin toate parcurile pe care le are. Căci sunt frumoase ! Am mai fost în 2-3 parcuri şi promit că o să revin cu poze, deocamdată nu le-am scos de pe cameră. Am fost şi la o serie de concerte şi am zis să încerc şi o experienţă nouă şi am mers la un party house, dar nu m-am prea simţit în largul meu. Plus că mi-am luat porţia de houseraie pe 5 ani. Au fost totuşi nişte tipi care au mixat foarte fain şi au avut şi nişte efecte bune şi de ei mi-a plăcut tare, problema e că nu ştiu cum se numesc, dar nu-i bai, nu mă împiedic eu de detaliul ăsta.
Merg aproape numai cu tramvaiul şi am avut vreme să mă apropii din nou de cărţi, le lăsasem baltă o perioadă. Acum mă întreţin cu junioru’ Piersic şi ale sale Opere Cumplite, ultimul “cado” primit (tzumesc mult !!! ). Îmi place mult, e genul de lucru care să mă facă să uit de tot şi să mă pierd în el.
Ce post ciudat ! După atâta vreme de pauză pe meleagurile ăstea, scriu aşa ceva. Eh, promit să încerc să redevin “me”, că tot mi s-a atras atenţia că am alunecat puţin de la “eu”.

Dragostea n-are vârstă

Poza de mai jos am făcut-o aseară. Sunt într-o dispoziţie cam romantică de câteva zile. Dar mi s-au părut foarte drăguţi bătrâneii. Asta-mi doresc să am şi eu mai încolo…să am pe cineva lângă, pe umărul cui să-mi sprijin capul şi cu care să deapăn amintiri. Să mergem ţinându-ne de mână prin parc şi să fim la fel de îndrăgostiţi ca-n ziua-n care ne-am luat Să ne înţelegem din priviri şi să întinerim împreună cu nepoţii noştri. Şi dragostea noastră să fie mai tânără decât a celorlalte cupluri din parc, care sunt de 3 ori mai tinere decât noi. I love seing people in love ! Miss being in love, but that’s another story

Curiozitatea care a omorât pisica

Well, nu a chiar omorât-o. Cel puţin nu pe a mea. And yes, I do have a cat
La staţie la Universitate, multă vreme a fost un afiş pe care scria aşa :
Scumpo-n loc de mărţişor,
Ţi-aş aduce-un mâţişor
Mâţişor de salcă-n sevă,
De nu chear un mâţ de-adevă.
Ciudat, că acu mă chinuiam să-mi aduc aminte cine a scris chestia asta, da’ nu reuşesc….scuzeeee. Evident că afişul ăsta a fost pus acolo dinainte de mărţişor şi a fost luat acu vreo săptămână de acolo. Şi ţin minte că în fiecare dimineaţă, metroul se oprea în dreptul chestiei ăleia şi de fiecare dată când o citeam mi se punea un zâmbet maaaare, maaare pe faţă. Ai mei nu m-au lăsat niciodată să ţin animal în casă şi doar am cochetat de la distanţă cu ideea, dar acum nu ştiu, am simţit nevoia să am un sufleţel acasă care să mă aştepte. Acel sufleţel e Lala, un ghemotoc negru care a apărut pe lume pe 2 martie. Mărţişorul meu venit cu întârziere ! Mămica ei e un albastru de Rusia, iar tăticul e tomberonez de lux, iar soarta a vrut ca ea să fie la fel ca tăticu’. Da’ nu mă supăr, am mai puţin păr pe haine Mai are o surioară care e ca mămica ei şi iniţial pe ea o vroiam, dar când am fost să le văd, Lala a fost prima care m-a întimpinat. Şi asta a fost să fie a mea ! Ştiţi cum se spune că de fapt animăluţele-şi aleg stăpânii. Nu o să încep acum să spun cum stă cu lăbuţa în stângă şi mâine în dreapta. Pot să spun că e o zăpăcită şi jumătate şi că are orele ei de nebunie în care nu stă 2 secunde în acelaşi loc, se învârte ca titirezu’ prin toată casa. Câteodată e distractiv, alteori (adică seara când vreau să dorm, că deh…io am trezirea la 6 juma pentru a merge la lucru) e de-a dreptul exasperantă. Acum văd că învaţă să nu mai facă aşa şi să-mi respecte programul. Cert e că în momentul în care intru pe uşă şi ea vine în întâmpinarea mea şi începe să “vorbească” cu mine şi sare pe lângă mine să ne iubim şi să ne jucăm, uit de toate problemele de la lucru, de acasă şi de la şcoală. Şi asta-i place tare mult sufletului meu. Mi-a înseninat zilele, chiar dacă a făcut o preferinţă pentru perdele şi pentru părul meu şi mă mai trezesc cu câte-o gheară în ceafă Dar e o scumpete de fiinţă.

A venit primăvara băăăăă !!!!

Deeeeciiiiii, îi aşaaa de fain afară de nu prea-ţi vine să mai intri în casă.
Ptiu, iar am fost neserioasă şi m-am lăsat pe tânjeală cu blogu’, da’ las că acu bag un blitz update . Sâmbătă am făcut un lucru pe care nu credeam că-l voi face vreodată, am mers la un meci de-al Stelei. Moi nu-s fană Steaua, nici altă echipă din ţară, prefer să fac altceva decât să vizionez un meci. La fotbal mă mai uit aşa din când în când, da’ când joacă naţionala, deşi ultimele meciuri nu le-am văzut decât pe jumate’ că m-am enervat că o jucat ca cizmele Aşe şi să revenim la Steaua. Dacă m-aţi întreba ce s-o întâmplat efectiv pe teren, v-aş răspunde vaaagggg, pentru că io am fost mai concentrată la ce se întâmpla între galerii. A, o jucat cu Gloria Bistriţa. Şi dragele galerii scandau într-una cuvinte de dulce către adversari, mai puţin când tot stadionu’ o căzut de acord să se ia de Dinamo şi atunci toţi o fo ca fraţii. Mie mi-o plăcut când ăia de la Bistriţă înjurau pe Jiji, iar tot stadionu’ se unea într-un “Huooooooo” de-ţi plesnea timpanu’ Şi au fost interesante şi banner-ele pe care le-au avut. Ce mi-o mai plăcut o fost comentariile celor de pe lângă mine M-am prăpădit de râs. Da’ numa că de manifestat nu prea m-am manifestat, am stat cuminte la locu’ meu şi am făcut poze, că de ziceam ceva, mi-o şi luam pe coajă Mai ales că noi ăştia care am fo, ţineam cu Bistriţa pen’ că tipu’ de la care am avut beletele era din staff-u Bistriţei, aşe că noi am ţinut cu mâna care ne-o hrănit. Oricum cei mai tari o fo ăia de la Bistriţa când o afişat un banner pe care scria “Gigi, nu scăpa săpunul” ) Da’ din păcate o fo 1-0 pentru uaminii lu’ nea Jiji.

Şi am mai fo’ azi în “micul” parc al tineretului care-i la o aruncătură de băţ de moi, da’ pen’ că-i aşe aproape, am zis că “las că oi merje io odată şi acol” şi în consecinţă am fost tot prin alte parcuri şi alte locuri aflate la mama naibii. Şi azi am reuşit şi performanţa asta şi-i aşa de fain parcu’, mai ales că-i plin de copaci înfloriţi ! Uraaaa !!! )

Mi-am dus camera să vază şi pe băieţii ăia care-s în flăcări (adicătelea In Flames), da’ poze mai puţintele, pen’ că eram mai ocupată să-mi păstrez echilibru’ că erau foarte simpatici şi afectuoşi băieţii care făceau pogo, atât de afectuoţi încât se “plimbau” cât mai departe şi vroiau să intre în contact cu cât mai multe persoane, alţii chiar au vrut să vadă cum e să te pipăie 10 mâini deodată şi s-au lăsat purtaţi pe braţe de popor, dar o parte din ei au descoperit şi gravitaţia şi cum-i să cazi de la 2 metri. Concertu’ o fo fain, unii spun că nu s-a auzit bine, mie mi-a plăcut, dar am fost în faţă, aproape de boxe, aşa că nu ştiu cum a fost în spate. A, şi ce mi-a plăcut mult e că m-am întâlnit cu un prieten din Sibiu Dintre toate locurile

Şi am poposit şi pe la Muzeu’ Satului, unde l-am văzut pe Daniel Buzdugan şi mă simt mai bogată spiritual pentru treaba asta ) M-am prostit şi pe acolo, m-am suit în nişte maşinuţe şi mă prefăceam că-s la curse, asta până când a-nceput lumea să se uite urât la mine şi m-am purtat din nou ca o domnişoară respectabilă ce-s. Şi apoi m-am dat în roata aia maaaaareeeee din părculeţu’ ăla pentru copii de lângă. Şi o plăcut la mine şi la stomacu’ meu experienţa.

Şi gata că aberez aiurea. Ca de obicei…pozeeee

Întuneric

Astăzi am fost martora unui eveniment care mi-a arătat cât de mult iau lucrurile, cum spune englezu, for granted. Azi am făcut un lucru pe care spuneam că nu o să-l mai fac şi anume am lăsat un lucru minor să ia amploare şi să-mi acapareze tot spaţiul din mintea mea. Asta până când l-am văzut pe El. El nu e o persoană specială, e doar o persoană care mi-a arătat cât de proastă sunt că permit unor asemenea lucruri să înflorească-n mintea mea. Eram pe trotuar, iar doar jumate era “practicabil”, cealaltă jumătate fiind în săpături şi deci plină de noroi şi gropi, iar toată lumea mergea pe partea dreaptă, pe o fâşie care nu măsura niciun metru, pe lângă un gărduleţ. Băiatul acela mergea încetişor în faţa mea şi înainte de a păşi atingea cu palma gardul. Nu am înţeles de ce făcea asta, am presupus că are multe lucruri la care se gândeşte şi-şi lasă timp pentru a analiza cu fiecare pas fiecare gând. Până când a apărut în faţă o chestie din aceea de reîncărcat cartele pentru telefon, cam in genul automatelor cu diferite alimente. Şi….atunci s-a întâmplat un lucru care mi-a adus lacrimi în ochi. Mâna lui a ratat acel aparat şi s-a agăţat doar de gardul de lângă, în timp ce restul corpului a intrat în chestia aia metalică. Şi a dat şi cu capul zdravăn de fieru’ ăla. Vai că mi s-a strâns inima când am auzit bubuitura aia ! Nu pot explica ce s-a produs în mine. Nici nu-mi pot imagina cum e să trăieşti mereu în întuneric. Să nu vezi un zâmbet sau o lacrimă, să nu vezi o mamă cum îşi sărută copilul sau privirea persoanei iubite când îţi spune că te iubeşte. Dar poate că ei ştiu să aprecieze nişte lucruri pe care noi le trecem cu vederea şi cărora nu le dăm deloc importanţă. De fapt greşesc când spun acel “poate”, sunt convinsă că ei chiar ştiu să aprecieze mai mult.
Dar totuşi nu pot să nu mă gândesc cât de greu le poate fi în unele zile să se hotărască să se ridice din pat şi să o ia de la capăt chiar dacă se lovesc de astfel de porcării de câteva ori. Şi pentru asta nu pot să nu-i admir.
Dar vai cum a sunat când s-a lovit ! Aşa am un gol în mine de atunci !